Music Player

joi, 30 ianuarie 2014

Dr. Christa Todea-Gross: „Vaccinurile: prevenţia care îmbolnăveşte şi uneori chiar ucide”

De curând a fost publicată o carte ce a stârnit atât interesul părinţilor, cât şi al medicilor: „Vaccinurile: Prevenție sau boală? O nouă patologie pediatrică”, scrisă de medicul clujean Christa Todea-Gross. Lucrarea aduce câteva mari provocări pentru sistemul medical românesc din ultima jumătate de secol: au rezolvat într-adevăr vaccinurile marile epidemii sau este aceasta o ipoteză care s-a dovedit nefondată? Sunt companiile care le produc sincer preocupate de bolile oamenilor sau există un interes economic în promovarea feluritelor vaccinuri?

Am încercat, în interviul luat D-nei Dr. Todea-Gross, să obţinem câteva răspunsuri concise la aceste întrebări, care nădăjduim să stârnească îndeajuns interesul cititorilor pentru a le aprofunda în cartea domniei sale.

- Vă întreb direct: care sunt efectele vaccinurilor asupra copiilor? De ce vaccinurile provoacă tot felul de reacţii adverse?
- Termenul medical corect este cel de „reacţii adverse postvaccinale”, care sunt numeroase, mai mult sau mai puţin grave, unele recunoscute de către medicină, altele nu. Sunt recunoscute în mod oficial doar acele reacţii adverse care apar în primele patruzeci de zile de la vaccinare (excepţie făcând vaccinul antituberculos BCG) şi nu voi insista asupra lor, fiind descrise în carte.
Cele mai severe reacţii adverse, denumite de către medicii din Occident „complicaţii postvaccinale”, nu sunt recunoscute în mod oficial şi debutează după această perioadă. Aceste complicaţii nu sunt altceva decât bolile sistemului imun: alergiile, bolile alergice, bolile autoimune şi bolile maligne (limfoame, leucemii). Deşi bolile maligne sunt cele mai grave, pe primul loc ca frecvenţă rămân bolile autoimune, care sunt boli severe, cronice şi nevindecabile, dintre care enumăr câteva:
- bolile autoimune digestive: alergia la lapte de vacă, alergia la gluten, boala Crohn, rectocolita ulcero-hemoragică, diabet zaharat tip 1 etc.;
- bolile autoimune reumatologice: ARJ la copil (artrita reumatoidă juvenilă), PR (poliartrita reumatoidă) la adult;
- bolile autoimune hematologice: anemia Biermer, anemii hemolitice, trombocitopenie etc.;
- boli autoimune cutanate: psoriazis, vitiligo;
- bolile autoimune neurologice: sindromul Guillain-Barré, scleroza multiplă, epilepsie, paralizii de nervi cranieni (urmate de surditate, orbire sau lipsa vorbirii), encefalite, meningite, sindrom ADHD, autism etc.
Cea mai gravă complicaţie postvaccinală este decesul. „Sindromul morţii subite la sugar” este o astfel de complicaţie şi s-a dovedit că este dată de vaccinul DTP.

Cauzele „reacţiilor adverse postvaccinale”
 Eşecul vaccinurilor este determinat de mai multe cauze, pe care le putem împărţi în trei grupe.
În primul rând, aş vorbi despre principiul vaccinării. Acesta este un principiu fals, artificial, la care organismul uman nu se poate adapta. De ce? Fiindcă „mecanismele de funcţionare” ale sistemul imun al omului nu sunt „aplicabile” în cazul unui vaccin. Sistemul nostru imun este asemenea unei maşini care funcţionează după anumite reguli stricte, precise, stabilite şi adaptate în decursul a mii de ani… De două secole, noi încercăm să reprogramăm un mecanism perfect, dar nu reuşim, fiindcă este imposibil. Sacrificiul unei astfel de „încercări” a fost prea mare: distrugerea lentă şi sistematică a celei mai puternice arme de supravieţuire a organismului uman – sistemul imun. În concluzie, principiul vaccinării este unul simplist şi ineficient, fiind un model „artificial”, bazat pe alte legi decât cele naturale, la care, după cum o dovedesc studiile şi practica medicală, sistemul nostru imun nu se adaptează, ci se îmbolnăveşte.
În al doilea rând, numărul mare de vaccinuri, administrate într-un timp foarte scurt unui organism imatur şi cu un sistem imun incomplet maturizat. Un medic din Occident afirma că un vaccin administrat unui sugar echivalează cu treizeci de vaccinuri administrate unui adult în decurs de o zi… Un adult nu ar putea suporta o asemenea agresiune, dar un sugar trebuie s-o facă! Consecinţele le vedem…
În al treilea rând, combinaţia de vaccinuri. Să ne întoarcem puţin în timp. În Germania (şi în toate ţările europene, de altfel), în anul 1972 existau numai cinci vaccinuri la sugari! Toate vaccinurile erau administrate separat. Este motivul pentru care organismul reuşea să facă faţă unei asemenea agresiuni, iar îmbolnăvirile nu erau atât de frecvente şi atât de grave. În anul 1975 încă nu se ştia de sindromul ADHD! În 1976 creşte numărul vaccinurilor la doisprezece şi este pentru prima dată când se administrează simultan două vaccinuri. În continuare a crescut numărul vaccinurilor la paisprezece, apoi la treizeci şi două! În 1995 se foloseşte trivaccinul DTP (trei vaccinuri combinate), apoi tetravaccinul (patru vaccinuri combinate). În 2006 s-a ajuns la patruzeci de vaccinuri la un singur copil şi se introduce pentru prima dată hexavaccinul la sugar (şase vaccinuri simultan!). Din acest an, frecvenţa sindromului ADHD creşte foarte mult. La fel şi autismul.
În România, numărul de vaccinuri administrate sugarului până la vârsta de 1 an este în număr de douăzeci şi nouă, iar până la 9 ani – treizeci şi patru de vaccinuri (fără să socotim şi vaccinurile opţionale!). Combinaţia de şase vaccinuri se administrează şi sugarilor din România la vârsta de 2, respectiv 6 luni, iar sindromul ADHD şi autismul sunt deja destul de răspândite între copiii români. Un singur vaccin conţine un singur antigen (viral, bacterian etc.) şi o cantitate mai mică de adjuvanţi şi conservanţi, deci o cantitate mai mică de substanţe neurotoxice (mercur, aluminiu) sau alergice (proteine animale, antibiotice etc.). Combinaţia mai multor vaccinuri a dus inevitabil la înmulţirea efectelor neurotoxice şi alergice, cu efectele dezastruoase pe care le vedem…
- Care credeţi că este cel mai periculos vaccin?
- Cel mai toxic vaccin este cel care are cele mai multe combinaţii de vaccinuri şi cei mai mulţi conservanţi şi adjuvanţi neurotoxici (aluminiu, mercur): hexavaccinul de la 2 luni şi combinaţia de opt vaccinuri de la 1 an.
Dar, în acelaşi timp, nu putem simplifica matematic o reacţie postvaccinală. Spre exemplu, vaccinul BCG singur poate provoca o tuberculoză primară pulmonară ori extrapulmonară gravă, sau otite purulente, care duc la pierderea auzului. Vaccinul DTP (trivaccin) poate provoca „sindromul morţii subite la sugar”, iar exemplele pot continua. Repetarea aceluiaşi vaccin reprezintă un alt pericol. Are loc o hiperimunizare, prin formarea unui titru (o cantitate) mult prea mare de anticorpi – aşa cum se întâmplă în cazul vaccinului DTP, care se administrează de patru ori (!) până la vârsta de 1 an, cu provocarea unor boli alergice şi apoi a bolilor autoimune: eczema atopică, alergia la lapte de vacă, astm bronşic etc.
Toate acestea se întâmplă din cauza dezechilibrului sistemului imun, prin stimularea unilaterală a imunităţii umorale, în detrimentul celei celulare. Dacă este întreruptă la timp vaccinarea şi tratată corespunzător boala alergică, copilul se vindecă. Dacă se continuă vaccinarea, observăm că are loc o trecere de la o boală alergică la una autoimună mai uşoară (alergie la lapte de vacă), apoi la altă boală autoimună mai gravă (alergie la gluten) etc. De fapt, sistemul imun clachează şi în final se instalează o boală autoimună gravă, fie la 1,5-2 ani (ADHD, autism, astm bronşic), fie la 6-7 ani (diabet zaharat, ARJ), sau chiar în adolescenţă (scleroza multiplă, poliartrita reumatoidă, boala Crohn, rectocolita ulcero-hemoragică, diabet zaharat tip 1 etc.). Vaccinurile au bătaie lungă, de ani de zile, chiar zeci de ani…

Tot mai mulţi părinţi refuză vaccinarea
 - S-a schimbat mentalitatea părinţilor în ceea ce priveşte vaccinurile?
- Mentalitatea părinţilor a început să se schimbe treptat, odată cu informarea acestora pe diverse căi, principala cale fiind Internetul. Nu sunt singura persoană din ţară care a postat articole despre vaccinuri pe site-uri, iar părinţii, cunoscători de limbi străine, au putut să se informeze şi din alte surse despre pericolul vaccinurilor pentru sănătatea copiilor. Cartea pe care am scris-o vine să lămurească aspectele variate legate de vaccinuri, dar să dea şi soluţii.
Rezultatul este evident: tot mai mulţi părinţi refuză vaccinarea copiilor lor, iar recent, apariţia unor reacţii adverse destul de severe după vaccinul BCG la nou-născuţi (cunoscute şi până acum, dar, poate din lipsa informării, părinţii nu le-au mai sesizat organelor competente) a dus la pierderea încrederii în efectul pozitiv al vaccinurilor. Faptul că părinţii copiilor afectaţi au ajuns în instanţă pentru a-şi cere drepturile care le-au fost încălcate este un pas înainte în România – pe mine mă bucură cu adevărat acest lucru, pe care, de altfel, l-am accentuat şi în introducerea cărţii.
- De ce credeţi că totuşi unii părinţi îşi vaccinează în continuare copiii, în ciuda atâtor materiale care au apărut împotriva vaccinurilor?
- Mentalitatea părinţilor nu poate fi schimbată peste noapte… Este adânc înrădăcinată în conştiinţa oamenilor falsa idee că bolile copilăriei sunt foarte periculoase şi trebuiesc prevenite cu orice preţ, când de fapt este adevărat exact contrariul: bolile copilăriei sunt afecţiuni uşoare, la care sistemul imun foarte flexibil al copilului se adaptează uşor şi, în câteva zile, acesta se vindecă complet, fără complicaţii. Pe de altă parte, vaccinarea nu previne aceste boli, ci le amână pe mai târziu, când sunt mai greu suportabile, din cauza unui sistem imun mai rigid şi când pot apărea complicaţii, fără să pună însă viaţa omului în pericol. Trebuie să existe un teren susceptibil (boli cronice, deficienţe imune, tratamente greşite cu antibiotice sau tratamente care scad imunitatea etc.), pentru ca bolile copilăriei să provoace complicaţii la sugari. Cu atât mai mult, la aceşti sugari, vaccinurile pot provoca reacţii adverse grave.
Pentru majoritatea părinţilor este un şoc să afle că vaccinurile sunt dăunătoare şi nu benefice! Nici nu au cum, fiindcă medicii înşişi sunt dezinformaţi sistematic în timpul facultăţii şi ulterior, când practică medicina. Zilnic primesc întrebări din partea părinţilor care nu ştiu ce decizie să ia. Este motivul pentru care am scris cartea, folosind aproape în exclusivitate bibliografie străină. Sunt convinsă că vom avea, cu timpul, tot mai mulţi copii nevaccinaţi şi sănătoşi. Nu-i putem sacrifica de dragul unor interese financiare…
- Dar cum pot fi prevenite bolile copilăriei, dacă se renunţă la vaccinuri?
- Ele nu trebuiesc prevenite! Dimpotrivă, este indicat ca toţi copiii să facă bolile copilăriei. Aceste boli joacă un rol important în formarea unui sistem imun sănătos al copilului, iar imunitatea dobândită în urma acestor boli este îndelungată, deseori pentru întreaga viaţă. Totodată, studiile arată că imunitatea dobândită în urma bolilor copilăriei joacă un rol important în prevenirea altor boli grave: sindrom nefrotic, tumori, leucemie etc. Or, acest adevăr nu li se spune părinţilor! Fetiţele care trec prin aceste boli naturale până la vârsta de 14-16 ani vor avea o imunitate suficientă şi pentru copii, când vor deveni mame. Prin vaccinare, imunitatea se pierde mult mai repede, iar copiii vor fi expuşi intranatal sau postnatal acestor boli, care le pot provoca malformaţii, respectiv complicaţii. Aş dori să mai spun faptul că vaccinurile pot provoca uneori chiar boala pe care ar trebui s-o prevină!
- Exista totuşi vreun vaccin care ar trebui făcut?
- Nu. Motivele le-am explicat mai devreme, când am vorbit despre cauzele reacţiilor adverse ale vaccinurilor. Studiile arată că numărul consultaţiilor copiilor vaccinaţi este net superior celor nevaccinaţi. Dr. G. Buchwald afirma pe bună dreptate că în viitor, după ritmul în care are loc vaccinarea sugarilor, singurii copii cu adevărat sănătoşi vor mai fi doar copiii nevaccinaţi!

În decurs de 30 de ani, toţi copiii vor suferi de o boală alergică

 - Care sunt consecinţele pe termen lung asupra sănătăţii populaţiei, dacă se continuă cu vaccinurile în acelaşi ritm?
- Statisticile arată că, la ora actuală, în ţările dezvoltate (fără ca situaţia să fie diferită de cea din România!), unul din doi copii suferă de alergie, tot al treilea copil suferă de eczemă atopică şi unul din zece de astm bronşic. Nici una dintre aceste boli nu are un tratament etiologic, ci doar unul simptomatic – adică ameliorează simptomele, dar nu vindecă. Se preconizează că în decurs de 30 de ani toţi copiii vor suferi de o boală alergică. Nu vor mai suferi de banalele boli ale copilăriei, tratabile şi vindecabile în 3-7 zile, ci vor suferi o viaţă întreagă de boli cronice, ireversibile, de cele mai multe ori debilizante!
Dar nu trebuie să ne uităm atât de departe… Deja putem vorbi la ora actuală de o epidemie de autism în România în rândul copiilor, iar o mare parte din cazurile de sindrom ADHD nu sunt diagnosticate. Ca urmare, numărul lor este cu mult mai mare decât cel oficial. Numărul cazurilor de boli neurologice postvaccinale creşte de la o zi la alta. Vaccinurile din copilărie au deschis o „poartă” şi pentru alte boli cronice, nevindecabile: peste un milion de români suferă de o boală rară… Statisticile arată că 75% dintre pacienţii cu boli rare sunt copiii, conform datelor Alianţei Naţionale pentru Boli Rare din România. Acestea pot fi boli autoimune, boli toxice şi infecţioase, boli pulmonare, leucemii sau alte cancere rare etc. Legătura dintre aceste afecţiuni rare şi vaccinuri o fac numeroase studii din Occident.
Este nevoie de o mare reformă în medicina preventivă. Programul naţional de vaccinare, din nefericire, constituie o prevenţie care îmbolnăveşte şi uneori chiar ucide.
- Relataţi-ne, vă rog, câteva din cazurile întâlnite în activitatea dumneavoastră în care copiii au avut de suferit de pe urma vaccinurilor…
- Primele cazuri ar fi chiar proprii mei copii: doi băieţi şi o fată… Dar prefer să vorbesc despre cazuri mai recente, la modul general, nu individual, datele fiind confidenţiale. Am văzut toată gama de boli autoimune şi neurologice la copiii vaccinaţi: alergii alimentare, astm bronşic, sindrom ADHD, autism, vitiligo, psoriazis, diabet zaharat tip 1 etc.
Nu voi intra în amănunte, fiindcă mi se va spune că nu pot dovedi legătura dintre vaccin şi aceste boli. Ea poate fi însă dovedită prin proba terapeutică, şi anume prin aplicarea unui tratament (încă necunoscut în ţară, dar care se aplică în Occident încă din anul 1990) care ameliorează net aceste boli şi uneori le vindecă (aşa cum am precizat şi în carte, la capitolul 3). Medicina alopată este neputincioasă în faţa unor astfel de afecţiuni cronice, unele foarte grave. Am văzut cum aceşti copii, prin eliminarea metalelor grele din organism (mercur) cu ajutorul unui tratament specific, s-au vindecat. Numeroasele studii au arătat cum mercurul din vaccinuri provoacă boli autoimune neurologice grave precum autism, ADHD ş.a., care, fiind tratate la debut, pot fi ameliorate net şi uneori pot fi vindecate. Acelaşi tratament, alături de un regim alimentar, poate vindeca eczemele atopice, psoriazisul la debut, alergiile alimentare, astmul bronşic alergic ş.a.
Ceea ce lipseşte deocamdată la noi în ţară este studiul comparativ dintre copiii vaccinaţi şi cei nevaccinaţi. Ar fi o altă dovadă că vaccinurile sunt cauza frecventă a bolilor sistemului imun, respectiv bolile alergice, autoimune şi maligne. La copiii nevaccinaţi, bolile alergice şi autoimune sunt extrem de rare (date de alergiile părinţilor, intoxicaţiile cronice ale părinţilor cu metale grele etc.). Boli precum autismul şi sindromul ADHD practic lipsesc la copiii nevaccinaţi.
- Ştim că în străinătate părinţii au dat în judecată spitalele pentru astfel de situaţii. La noi s-au întâlnit astfel de cazuri?
- Nu, dar am înţeles că zilele acestea mamele copiilor care suferă în urma vaccinului BCG au dat în judecată Ministerul Sănătăţii – acesta este un început promiţător! Aşa cum am specificat şi în carte, părinţii nu sunt informaţi asupra reacţiilor adverse ale vaccinurilor. De asemenea, este grav încălcat dreptul pacientului când, în maternitate (şi nu numai), copii sunt vaccinaţi fără a se cere acordul în scris al mamei. Mama trebuie să semneze dacă este de acord sau refuză vaccinurile, inclusiv cele două din maternitate: BCG şi anti-hepatitic B. Prin încălcarea dreptului la consimţământul informat, mama poate da în judecată conducerea spitalului.
- Ce ar trebui sa facă părinţii care refuză să-şi vaccineze copiii, mai ales când primesc tot felul de ameninţări din partea personalului medical?
- Părinţii, indiferent dacă refuză sau nu vaccinurile, trebuie să îşi cunoască drepturile de cetăţean, drepturile de pacient şi cele de tutore ale unui minor. Astfel, dacă le sunt încălcate unele din aceste drepturi de către medicul de familie, este indicat să-l schimbe. Dacă nu există această posibilitate, părinţii pot depune o plângere sau, în ultimă instanţă, pot da în judecată persoana care-i ameninţă sau conducerea instituţiei (grădiniţă, şcoală, spital).
Din nefericire, intimidarea părinţilor rămâne în continuare o armă foarte eficientă la noi în ţară când este vorba de vaccinare. Lucrurile trebuie să se schimbe la un moment dat, fiind vorba de sănătatea copiilor noştri. După ce copilul se îmbolnăveşte, nu se mai face de obicei legătura dintre vaccin şi boală, „reacţiile adverse” sunt considerate „normale”, iar părintele se vede neputincios şi părăsit într-o lume medicală indiferentă…

duminică, 26 ianuarie 2014

Când soţii sunt atât de strâns legaţi unul de altul, nimic nu-i va putea mâhni în viaţa aceasta, nimic nu le va putea surpa fericirea!


Datoria bărbaţilor este, aşadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a asculta. Dacă fiecare săvârşeşte ceea ce-i dator, atunci înţelegerea e de piatră. Iubirea face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe bărbat mai blajin. Băgaţi de seamă că-i după fire, ca unul să iubească şi altul să asculte. Când cel ce îndrumă iubeşte pe cel ce primeşte îndrumarea, totul este în ordine. Dragostea nu-i cerută celui ce ascultă aşa cum este celui ce îndrumează – ceea ce i se cere este ascultarea.

Dacă femeii îi este dată frumuseţea, iar bărbatului dorinţa, este tocmai ca să înlesnească apariţia dragostei. Nu fiţi, aşadar, poruncitori pentru că femeia vă este supusă – şi, voi, femeilor, nu zămisliţi trufie pentru că bărbatul vă iubeşte. Nici gingăşia bărbatului nu se cade să sucească mintea nevestei, nici supunerea femeii să nu deştepte trufie în sufletul soţului.

Dumnezeu v-a hărăzit pe nevasta voastră ca s-o iubiţi din ce în ce mai mult – şi el a făcut aşa, o, femeie, ca să fii iubită spre a putea purta fără trudă îndatorirea de a fi supusă. Nu vă înspăimântaţi de această supunere. A fi supusă celui pe care-l iubeşti, nu-i lucru greu. Iar voi, nu vă temeţi să iubiţi, căci aceea pe care o iubiţi, vă este supusă, împreună petrecerea nu s-ar fi putut săvârşi altfel, voi aţi primit de la fire împuternicirea trebuitoare, primiţi, aşadar, legătura pe care o porunceşte dragostea.
 (Sf.Ioan Gură de Aur)

- Poate unul dintre soţi să îl refuze pe celălalt în relaţii intime?
- Dacă ambii sunt credincioşi, astfel de probleme nici nu apar. Ei ştiu când sunt permise aceste relaţii si când nu. Cu toate acestea, Sfântul  Ioan Gură de Aur spune: „Când într-o familie unul dintre soţi este necredincios, pentru a păstra pacea, se permite apropierea fizică chiar şi în post”. 
  (Pr. Evghenie Şestun, "Familia ortodoxă", Ed. Sophia)

Acolo unde stăpânesc înţelegerea, pacea, dragostea, acolo curg toate bunătăţile, soţii sunt la adăpostul oricăror vrăjmăşii. Ei stau ca înconjuraţi de un zid puternic şi de netrecut şi vor avea pacea cea după voia lui Dumnezeu.

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Copiii învaţă din felul în care trăiesc! (D.L. Nolte)

Dacă ei sunt crescuţi cu critici, învaţă să condamne.
Dacă ei trăiesc în ostilitate, învaţă să se bată.
Dacă ei trăiesc în teamă, învaţă să fie temători.
Dacă ei trăiesc în milă, învaţă să se autocompătimească. 

Dacă ei trăiesc în ridicol, învaţă să fie sfioşi.
Dacă ei trăiesc în gelozie, învaţă ce e invidia.
Dacă ei trăiesc în ruşine, învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă ei trăiesc în toleranţă, învaţă să fie răbdători.
Dacă ei trăiesc în încurajare, învaţă să fie încrezători. 

Dacă ei trăiesc în apreciere, învaţă să aprecieze.
Dacă ei trăiesc în aprobare, învaţă să se placă pe ei înşişi. 

Dacă ei trăiesc în acceptare, învaţă să găsească dragostea în lume.
Dacă ei trăiesc în recunoaştere, învaţă să aibă un ţel.
Dacă ei trăiesc în generozitate, învaţă să fie generoşi.
Dacă ei trăiesc în cinste şi dreptate, învaţă ce înseamnă adevărul şi justiţia.
Dacă ei trăiesc în siguranţă, învaţă să capete încredere în sine şi în cei din jurul lor.
Dacă ei trăiesc în prietenie, învaţă că lumea este un loc frumos în care poţi trăi.
Dacă ei trăiesc cu seninătate, învaţă să aibă mintea împăcată.

Dragostea nu se cerşeşte, ci se câştigă şi se dăruieşte!

Iubirea este cea care dă sens vieţii omului în lume. Ea îi motivează activitatea, îi entuziasmează sentimentele, îl umanizează şi îi înfrumuseţează sufletul. Lipsită de iubire, existenţa umană ar fi de o platitudine înspăimântătoare şi de o tristeţe înfricoşătoare. În faţa unei iubiri sincere, chiar şi cele mai dure suflete se înmoaie, se umanizează. Sub razele ei ocrotitoare, toate par mai frumoase şi mai luminoase. Chiar şi lucrurile neînsufleţite par a prinde viaţă şi a trăi deplin.


De aceea, fiecare caută în viaţa sa iubirea adevărată. O caută, ştiind că dacă o va afla, existenţa sa va fi una împlinită, iar negăsind-o, viaţa îi va fi de o tristeţe dureroasă şi singurătate apăsătoare. Nu toţi ştiu însă că o prietenie nu se cerşeşte, ea construieşte şi, ca o formă de generozitate, se dăruieşte.
Implicându-se într-o relaţie de iubire, fiecare dintre cei doi parteneri speră să îşi împlinească în acest mod nedeplinătăţile sale, să afle un suflet care să rezoneze la bucuriile şi neîmplinirile lui, alături de care să aibă sentimentul de împlinire şi fericire. Prin iubire, fiecare dă expresie dorinţei sale de comuniune şi dialog, de primire şi oferire de sentimente şi trăiri, de emoţii şi convingeri, dorinţei sale de a-şi oferi propria viaţă, de a se dărui pe sine însuşi.

Fiecare dintre cele două persoane implicate în relaţia de iubire provine dintr-o lume diferită, dintr-un alt mediu, cu obiceiuri şi concepţii diferite, cu particularităţi specifice. Un mediu în care a văzut atât lucruri bune, dar poate şi aspecte mai puţin plăcute, pe care apoi le poartă în sufletul său. Ceea ce au de făcut cei doi prieteni încă de la prima lor întâlnire este de a-şi construi propria relaţie. Aceasta presupune ca fiecare dintre ei să facă o selecţie a experienţelor de viaţă şi simţire, astfel încât să păstreze în cadrul prieteniei ceea ce este bun, frumos şi înalt în inima lor şi să cultive aceste valori, iar de tot ceea ce a fost mai puţin frumos şi luminos să se elibereze, pentru a nu împovăra şi îngreuna iubirea lor. Ei trebuie să creeze un univers propriu numai lor, în care să ofere fiecare toate aceste lucruri bune şi frumoase şi să lepede aspectele mai puţin plăcute ale personalităţii lor, din dragoste reciprocă.
De aceea, o prietenie adevărată este o construire şi o autoconstruire, în care fiecare dintre cei doi parteneri trebuie să se definească pe sine, însuşindu-şi de la celălalt tot ceea ce ar putea ajuta relaţia lor, şi descoperindu-i, în mod similar, culmile personalităţii sale, în speranţa unei prietenii împlinite. Fiecare primeşte şi dăruieşte, fără a avea sentimentul că se sărăceşte pe sine, că se limitează sau îşi împuţinează sufletul şi viaţa, ci având convingerea că se înnobilează şi că îmbogăţeşte şi pe celălalt, într-un dialog sincer al iubirii şi dăruirii fără de sfârşit.
Din nefericire, există astăzi şi iubiri rănite, iubiri neîmplinite, în care relaţia dintre a dărui şi a oferi este una bolnavă. Unii cer prea mult, totul sau aproape totul, oferind în schimb prea puţin, nimic sau aproape nimic, iar aceasta este izvor de suferinţă pentru persoana al cărei suflet este înşelat şi rănit. Chiar şi în iubire, starea cea mai înaltă, sentimentul culminant al omului, se manifestă uneori iubirea păcătoasă de sine. Sunt persoane care nu ştiu să ofere, ci doar să pretindă, nu ştiu să dăruiască, ci doar aşteaptă să primească, iar aceasta face din iubire o suferinţă proporţională, pe de o parte, cu intensitatea sentimentelor oferite, iar pe de altă parte, cu violenţa refuzului.

Una dintre cele mai frumoase comparaţii, care se poate aplica unei prietenii, o constituie cea a dăltuirii în marmură a sufletului celuilalt, asemenea mitului lui Pygmalion, descris în Metamorfozele lui Ovidiu. Din dragostea sa faţă de frumos şi ideal, Pygmalion sculptase un trup de femeie din fildeş alb. Fiecăruia dintre contururi îi dăduse un aspect atât de real, încât el însuşi avea impresia că sculptura sa are suflet, că trăieşte. Iubindu-şi creaţia, s-a îndrăgostit de aceasta, ca de o fiinţă vie. La sărbătoarea zeiţei Venus şi pentru a-şi alina sufletul, i-a rugat pe zei să-i dăruiască o soţie care să semene cu sculptura sa şi i-a impresionat atât de mult încât zeiţa Venus i-a promis că îi va împlini dorinţa. Ajungând acasă, Pygmalion a îmbrăţişat statuia pe care o dăltuise, iar aceasta a căpătat dintr-odată viaţă, devenind o femeie de o frumuseţe deosebită - Galateea.
Din acest mit, fiecare poate realiza faptul că, într-adevăr, o prietenie nu se cerşeşte, ci se dăruieşte, dar mai ales se construieşte, pentru că fiecare dintre cele două persoane care se iubesc are de păşit pe un drum lung şi dificil, al construirii de sine şi al sculptării celuilalt, un proces în care relaţia dintre a dărui şi a primi trebuie să fie una egală, spre fericirea ambilor.

Într-o prietenie, fiecare partener este un sculptor, care se cunoaşte pe sine şi caută să îl cunoască şi pe celălalt, redefinindu-se unul pe altul, căutând să se armonizeze, să construiască un univers propriu, o lume a iubirii şi dăruirii, a înţelegerii şi preţuirii, o lume a armoniei şi fericirii, o adevărată oază de pace şi bucurie, într-o lume tot mai frământată. De şansa şi de reuşita meşteşugului său depinde propria fericire şi împlinirea lor. 

(Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu)

vineri, 24 ianuarie 2014

Şi dacă! (M.Eminescu)



Şi dacă . . .
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

marți, 21 ianuarie 2014

Primul an de căsătorie. Probleme şi soluţii!

- Vă rugăm să ne spuneţi care sunt particularităţile evoluţiei unei familii din clipa în care tinerii au spus „da” … 
- Într-adevăr, după ce tinerii au spus „da”, chiar dacă a trecut numai o zi de la căsătorie, situaţia lor este deja diferită, în primul rând prin faptul că au alt statut: nu mai sunt mire şi mireasă, ci soţ şi soţie.
Dar să privim puţin la perioada de până la căsătorie. Cred că am putea s-o numim „perioada de cucerire”, fiind vorba  despre o perioadă în care cei doi îşi arată reciproc numai calităţile. Toate sunt învăluite într-o lumină pozitivă – atât calităţile exterioare, cât şi cele interioare – din frica de a nu-l pierde pe celălalt. Însă imediat după nuntă, când tinerii sunt siguri de faptul că „el este al meu” – „ea este a mea”, comportamentul lor revine la normal. Nimeni nu poate umbla toată viaţa „pe vârful degetelor”, aşa cum consider că se întâmplă în perioada de până la căsătorie. Va trebui, până la urmă, să calce cu toată talpa.
Astfel, odată ce s-a revenit la starea obişnuită, după căsătorie ies la iveală şi părţile negative ale fiecăruia, de care ar vrea ei înşişi să se debaraseze. Nu mai sunt nişte „persoane din vitrină”, aşa cum păreau înainte de căsătorie, ci devin oameni reali. Din acest moment, fiecare dintre soţi este pus în situaţia de a-l accepta – sau nu – pe celălalt, cu bune şi cu rele.
O altă particularitate a tinerilor căsătoriţi constă în faptul că intră într-un rol cu totul special – de soţ şi de soţie. În visele lor de până la nuntă, fiecare şi-a închipuit rolul de soţ, soţie, mamă…  Realitatea de după nuntă este alta. Foarte frumos a zis cineva: „Oare există vreo persoană care să poată oferi un număr artistic de prima dată când se va sui pe patine? Cu siguranţă vor fi căderi, dureri, dar şi ridicări. Şi, antrenându-se, până la urmă va reuşi”… E clar că nici un cuplu abia format nu poate avea pretenţia să se declare „cel mai…” din lume. Trebuie să fie conştienţi că vor fi dureri, lacrimi, dar şi bucurii.
Încă o particularitate este modul de manifestare a dragostei reciproce, care diferă de cel de până la căsătorie. De exemplu: cum vi se pare un tânăr care vine cu un bucheţel de flori primăvăratice, gingaşe şi parfumate, căţărându-se pe scara de incendiu, oferindu-l, prin geam, cu un sărut, iubitei sale… şi situaţia când el, tânăr soţ fiind, având deja în buzunar cheia de la apartament, ar face acelaşi lucru. În primul caz, ar stârni admiraţie, surpriză şi… „Vai, ce mult o iubeşte!”, iar în cel de-al doilea – nedumerire: „O fi păţit ceva, sărmanul!”.
La prima vedere, acesta ar părea un exemplu oarecare, un caz particular, dar el reflectă o situaţie generală: starea unui cuplu înainte de căsătorie şi cea de după. Şi asta pentru că dragostea în familie implică seriozitate, dăruire, jertfelnicie – diferă de ce-a fost înainte. De fapt, începutul unei familii, cred eu, este începutul unei poveşti al cărei final, fericit sau mai puţin fericit, depinde numai şi numai de cei doi.

Capul unei familii – şi inima ei
- Diferă rolul soţiei de cel al soţului?
- Da. Dacă soţul este capul familiei, soţia este inima, adică este cea care oferă căldura, pacea, lumina şi fericirea unei familii, datorită sensibilităţii şi puterii ei de empatie, de înţelegere… Spre deosebire de bărbat, ea simte când trebuie să tacă şi când trebuie să intervină în favoarea păcii din familie, când trebuie să fie gingaşă şi zâmbitoare sau când să găsească momentul potrivit pentru a face o observaţie. Rolul femeii – şi responsabilitatea ei – consta în crearea unei situaţii de bună-înţelegere şi fără conflicte în familie. Este un lucru dificil, dar care poate fi învăţat.

- Care factori influenţează mai mult fericirea unei familii? Factorii externi sau cei care ţin de interiorul fiecărei persoane?
- Ambii factori sunt decisivi, există o strânsă legătură între ei. Ar fi multe de spus, dar vreau să mă opresc doar la un aspect al acestei legături, şi anume locul unde va trăi noua familie.
Educaţia actuală a tinerilor este ceva mai libertină, încât convieţuirea cu părinţii a devenit problematică – şi-am să vă spun şi de ce. Cu părere de rău, tinerii de astăzi sunt caracterizaţi de infantilism, sunt total nepregătiţi pentru a-şi întemeia o familie – şi asta se întâmplă pentru că au fost mereu purtaţi în braţe de mămica şi tăticu’. Mama şi tata le-au rezolvat problemele, protejându-i. Până acum, lipsa de bani nu a fost problema lor, ci a părinţilor. Hainele la modă – problema părinţilor. Confortul şi amenajarea locuinţei – iarăşi problema părinţilor… Nu au unde locui tinerii însurăţei? Părinţii să-şi închirieze ceva şi să se mute! Adică să-i poarte în continuare în braţe, ca pe nişte bebeluşi… Lucru cu totul şi cu totul greşit, care nu poate avea decât consecinţe negative.
Cei doi tineri trebuie să-şi asume responsabilitatea întemeierii unei familii de durată, care în curând îşi va creşte propriii copii. E timpul ca ei să ducă pe cineva în braţe, nu să mai fie încă duşi… Eu aş recomanda fiecăruia ca, atunci când face primii paşi spre întemeierea unei familii, până se ajunge la formarea ei, să încerce să pună umărul – financiar vorbind – alături de părinţi, şi să nu se lase cu totul pe seama părinţilor, aşa cum a fost obişnuit. Măcar, să spunem, o jumătate de an să-şi achite chiria locuinţei.
De asemenea, un alt aspect de care trebuie să se ţină seama este că, la început, rolurile de soţ şi soţie nu sunt încă foarte clar definite; cei doi trebuie să aibă răbdare unul cu celălalt, punându-se de acord în cele ce sunt de făcut. Şi este important ca lucrul acesta să se întâmple doar între ei doi, fără participarea sau prezenţa părinţilor. Altfel, unul din soţi va trebui să se acomodeze nu numai cu partenerul, ci şi cu părinţii acestuia – ceea ce-i prea mult de dus! La fel, părinţii şi copilul lor proaspăt căsătorit sunt puşi în situaţia de a se acomoda cu o persoană nouă în casă.
Un exemplu similar este situaţia când apare un elev nou într-o clasă: toată lumea este cu ochii pe el, îi urmăreşte orice mişcare, iar, dacă e cazul, îl şi „educă” – este provocat, pentru a i se vedea reacţiile, şi „ajutat” să intre în rând cu ceilalţi. La fel se întâmplă şi în familia tânără care locuieşte împreună cu părinţii: „intrusul” trebuie să intre în tiparul familiei celuilalt, fiind văzut ca „vinovat” la orice mică abatere.
În cazul vieţuirii separate de părinţi, în doi, orice situaţie conflictuală se rezolvă mai bine fără martori. Cei doi învaţă să meargă împreună, în acelaşi ritm. Trăind separat de părinţi, ei reuşesc să se formeze, fiind obligaţi să se maturizeze, să rezolve situaţii noi. După o vreme, ca familie deja formată, pot convieţui şi împreună cu părinţii, dar de-acum situaţia lor este alta. Am spus că majoritatea tinerilor sunt obişnuiţi să primească totul de la părinţii lor. Este la fel de important şi ca părinţii să înţeleagă că un ajutor excesiv poate dăuna tinerei familii – şi să se retragă în mod înţelept, aşteptând ca tinerii soţi să găsească singuri soluţii la problemele apărute…

 (Prof. Psiholog Nina Krîghina, monahie la Mănăstirea Născătoarei-de-Dumnezeu
„Sporul grânelor” din Ekaterinburg)

duminică, 19 ianuarie 2014

Vederea Lui Dumnezeu! (Sf.Serafim de Sarov)

- Părinte, i-am zis eu, mi-ați vorbit mereu de câștigarea Sfântului Duh ca țintă a vieții creștine. Dar cum sa-L recunosc? Faptele bune se văd, dar Sfântul Duh poate fi văzut? Cum voi ști dacă El este sau nu în mine?
- În vremurile în care trăim, a răspuns bătrânul, s-a ajuns la o așa moleșeală a credinței, la o asemenea insensibilitate in ce privește comuniunea cu Dumnezeu, suntem aproape total îndepărtați de adevărata viață creștinească. Pasajele scripturistice ni se par străine, de pildă, când Duhul Sfânt grăiește prin gura lui Moise: ,,Adam Îl vedea pe Dumnezeu umblând prin rai” (Facere 3, 8), sau când citim cum Sfântul Apostol Pavel a fost oprit de Duhul să propovăduiască cuvântul în Asia, dar că Duhul 1-a însoțit până ce s-a întors în Macedonia (Fapte 16, 6-9). În multe alte locuri din Sfânta Scriptura găsim nenumărate  cazuri   de  arătare   a  lui Dumnezeu oamenilor.
Se va zice cu siguranță: ,,Locurile acestea nu pot fi înțelese. Se poate admite ca oamenii să-l vadă in mod concret pe Dumnezeu?”. Aceasta neputință în a înțelege vine din faptul că, sub pretextul instruirii, a științei, suntem prinși într-o așa întunecime încât nu putem concepe ca adevărat tot ceea ce pentru strămoșii noștri era așa de clar, dându-le posibilitatea să vorbească de arătările lui Dumnezeu ca despre niște lucruri perfect normale. Astfel Iov, când prietenii săi îi spun că a hulit pe Dumnezeu, răspunde: ,,Cum pot face aceasta când eu simt suflarea Atotputernicului în nările mele?” (Iov 27, 3-4). Altfel spus, cum să-L pot huli pe Dumnezeu, când Duhul Sfânt este cu mine? Dacă L-aș huli pe Dumnezeu, Duhul Sfânt m-ar părăsi, dar eu simt suflarea Sa in narile mele. Avraam și Iacob au vorbit cu Dumnezeu. Iacob chiar s-a luptat cu El. Moise L-a văzut pe Dumnezeu și tot poporul împreuna cu el, când a primit tablele legii pe Sinai. O coloana de foc – harul văzut al Sfântului Duh – le slujea de călăuză prin pustie. Oamenii îl vedeau pe Dumnezeu și Duhul Sau nu in vise sau in stare de extaz, ca rezultat al unei imaginații bolnave, ci in realitate.

Așa, lipsiți de atenție, cum am devenit, înțelegem cuvintele Scripturii altfel de cum ar trebui. Aceasta, pentru că, în loc de a căuta harul, noi îl respingem prin orgoliul nostru intelectual și nu-i permitem sa se sălășluiască în inimile noastre și să ne arate lucrurile așa cum sunt ele și cum le află cei ce caută adevărul cu toată inima.

vineri, 17 ianuarie 2014

Bucură-te, Părinte Antonie cel Mare, cel ce te-ai arătat pentru noi mijlocitor către Domnul!


1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi ţinere de minte nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.


2. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

3.  Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci din fapte.

4.  Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri-aminte.

5.  Grija de viaţa duhovnicească şi sârguinţă sufletului îi fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află“ dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.

6.  Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi turbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.

7.  Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?

8.  Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.

9.  Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.

10.  Precum trupul după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu trebuie să iasă din trup.

joi, 16 ianuarie 2014

Castitatea reprezintă baza căsătoriei!

Cel mai des, noi gândim castitatea din perspectiva relaţiilor trupeşti. Castitatea vine însă mult mai devreme decât începutul oricăror relaţii trupeşti dintre soţ şi soţie. Castitatea stă în a vedea în omul pe care îl priveşti frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în el, a vedea chipul lui Dumnezeu, pe care nu este îngăduit să îl întinăm, să-l vedem pe om în frumuseţea aceasta şi să slujim creşterii ei necurmate şi nepătate de nimic. Castitatea stă în a păzi cu înţelepciune integritatea propriului suflet şi a sufletului celuilalt. În acest sens castitatea stă la temelia căsătoriei - nu numai a relaţiilor sufleteşti, ci şi a celor trupeşti, fiindcă ea exclude grosolănia, foamea şi setea de relaţie trupească şi o transformă pe aceasta în unire evlavioasă a doi oameni, când însoţirea trupurilor reprezintă, se poate spune, o încununare a iubirii, a unităţii care trăieşte şi arde în inimile lor şi în viaţa lor.
Castitatea nu numai că este compatibilă cu căsnicia: castitatea reprezintă baza căsătoriei, când doi oameni se pot privi unul pe celălalt şi îşi pot vedea frumuseţea unul altuia ca pe un lucru sfânt, care le-a fost încredinţat şi pe care trebuie nu numai să-l păzească, ci şi să-l ducă la desăvârşirea deplină.

La modul ideal, relațiile dintre soț și soție înseamnă nu lăcomie, nu dorință de a stăpâni, nu exploatare prădalnică, ci vedere evlavioasă, și dăruire de sine, si primirea celuilalt în tine însuți prin dragoste, prin taina contemplativă a dragostei. Acesta este idealul căsătoriei.
Bineînțeles, în lumea căzută acționează în căsnicie și alte forțe. Există lăcomia, însă uneori cei doi sunt uniți de o dragoste care șterge toate hotarele. Ei au devenit de acum una. Când se naște un copil, acesta reprezintă nu rodul prădălniciei, ci rodul dăruirii de sine al unui om față de alt om, a unei  jumătăți față de cealaltă jumătate.
 (Mitropolitul Antonie al Surojului, Cum să întemeiem o familie ortodoxă)

Dacă!


Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!
 
( Rudyard Kipling)

duminică, 12 ianuarie 2014

Căsnicia creştină! (Sf.Ioan Gură de Aur)

Un om înţelept, care a spus multe cuvinte de folos, le-a spus şi pe acestea: „Femeia şi bărbatul să se înţeleagă bine între ei” (Parafrază la Înţelepciunea lui Sirah 25, 1). De la început Dumnezeu a avut grijă ca soţii să trăiască în armonie. De aceea vorbeşte despre amândoi ca şi când ar vorbi despre unul, şi spune: „Bărbat şi femeie i-a făcut” (Facerea 1, 27); şi „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). Pentru că nu poate exista legătură strânsă între doi bărbaţi aşa cum este legătura dintre un bărbat şi o femeie.

Aşadar nu întâmplător şi zadarnic a vorbit Pavel despre această chestiune, spunând: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului” (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru că dacă soţii convieţuiesc în bună înţelegere, atunci şi copiii lor vor creşte bine şi vecinii se vor desfăta de mireasma vieţii lor creştine şi prietenii lor se vor bucura şi rudele lor se vor mândri. Dar dacă se întâmplă invers, toate se vor învălmăşi, toate vor fi tulburi şi confuze. Se întâmplă adică şi aici ce se întâmplă într-o armată: Când generalii ei au legături liniştite şi conlucrează armonios, armata merge bine şi poartă biruinţe; însă când aceştia nu se înţeleg şi se ceartă, toată armata se întoarce cu susu-n jos. Aşadar de aceea spune: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului”.

Însă cum se face că Scriptura într-un alt loc spune: „Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe femeie şi pe bărbat, nu poate fi ucenicul Meu”? (Parafrază la Matei 14, 26). Dacă femeile trebuie să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului, cum de în altă parte le cere să se lepede de ei pentru Domnul? Citind cu atenţie ambele fragmente, veţi constata că unul nu-l contrazice pe celălalt. Sunt valabile în paralel amândouă. Adică ce vrea să spună aici Apostolul? Sau „să vă supuneţi bărbaţilor voştri, ştiind că aşa Îl veţi sluji pe Domnul” sau „să-i ascultaţi pe bărbaţii voştri, considerând, ca ucenice ale lui Hristos, că faceţi voia Lui”. Pentru că, dacă cel care nu se supune puterii statului şi autorităţilor se împotriveşte ordinii pe care a aşezat-o Dumnezeu, mult mai mult femeia care nu se supune bărbatului ei calcă porunca dumnezeiască.

Să considerăm deci că bărbatul este capul şi femeia trupul, după cum o arată şi acest pasaj apostolic: „Bărbatul este cap femeii (adică cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor” (Efeseni 5, 23-24).
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine   S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire. Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos?
Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare.
Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere.

 Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel  ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 28-30). Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ne proiectează o imagine mai puternică, un exemplu mai viu. Totodată ne conduce mai aproape şi cu mai multă limpezime de încă o îndatorire a noastră.
Ca să nu spună cineva că, „Acela Dumnezeu a fost şi S-a dat pe sine”, de aceea Pavel zice: „Aşa sunt datori şi bărbaţii…”. Prin urmare nu e vorba de o harismă, de un dar, ci de o îndatorire, de o obligaţie. După ce zice, „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri”, adaugă: Căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte”. Şi cum este femeia trup al tău? Citim în cartea „Facerii” că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe femeia pe care Dumnezeu a plăsmuit-o din coasta lui, a spus: „De data aceasta iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Facere 2, 23). Aşadar aşa cum Domnul îngrijeşte cu blândeţe de Biserică, adică de noi toţi, pentru că suntem mădulare ale Lui, trup al Lui şi oase ale Lui – şi asta o cunoaştem bine noi, cei ce participăm la Sfintele Taine –, la fel şi bărbatul este dator să se îngrijească cu blândeţe de soţia lui, pentru că din el s-a zidit, este bucată din trupul lui.

„De aceea”, spune Scriptura, „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi (prin căsătorie) vor fi un trup”, un singur om (Facerea 2, 24; Efeseni 5, 31). Iată şi al treilea motiv. Aici se arată că bărbatul, după ce-i părăseşte pe cei care l-au născut, se lipeşte de femeie. De aici înainte trupul, tatăl şi mama, nasc copil care se plăsmuieşte din unirea seminţelor lor. Încât toţi trei sunt un singur trup, aşa cum şi noi la fel suntem un trup cu Hristos. Aşadar câtă iubire ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru femeia ta. Nu vedeţi că şi în trupul nostru există multe lucruri nedesăvârşite şi multe lipsuri? Unul are picioarele strâmbe, altul mâinile paralizate, un al treilea are vreun mădular bolnav etc. Însă nici nu se poartă rău cu mădularul acela, nici nu-l taie; dimpotrivă, îl îngrijeşte şi-l ocroteşte mai mult decât pe mădularele sănătoase, şi motivul este lesne de înţeles.
Aşadar iubeşte-o pe femeia ta tot aşa cum te iubeşti şi pe tine. Nu numai pentru că bărbatul şi femeia au aceeaşi fire, ci şi dintr-o altă pricină, mai însemnată: Deoarece nu mai sunt două trupuri separate, ci unul singur; şi bărbatul este capul, iar femeia trupul. După cum spune apostolul Pavel într-o altă epistolă de-a sa, „Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3). Însă aşa cum spune, că „capul lui Hristos este Dumnezeu”, la fel zic şi eu că, după cum noi suntem un trup, aşa este şi Hristos cu Tatăl. Prin urmare şi Tatăl este capul nostru.

„Dar şi în ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar femeia spre bărbat să se-nfioare” (Efeseni 5, 33). Nu se arată aici doar dragoste, ci şi respect. Nefiind stăpân al familiei, femeia nu trebuie să ceară aceeaşi cinstire cu a stăpânului, bărbatul, de vreme ce este mai jos ca el. Dar nici bărbatul nu trebuie să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu acela. De aceea bărbatul trebuie să-i ofere femeii iubirea lui ca o răsplată a supunerii ei. Şi capul este necesar, şi trupul. Trupul pune în slujba capului mâinile, picioarele, şi toate celelalte mădulare ale sale, iar capul se îngrijeşte de trup şi-l ocroteşte. Nu există lucru mai bun precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea femeii, iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe bărbat îl şi iubeşte. Îl respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un mădular, de vreme ce şi capul este tot un mădular al trupului.
Aşadar în felul acesta Dumnezeu a stabilit ca femeia să i se supună bărbatului, ca să existe pace şi înţelegere între ei. Căci nicăieri unde sunt mai mulţi stăpâni nu există pace. Unul trebuie să fie stăpânul. Aceasta o observăm peste tot. Oricum, acolo unde există oameni duhovniceşti există şi pace. De pildă, primii creştini ai Ierusalimului erau cinci mii de oameni, dar aveau o inimă şi un suflet. Şi nimeni nu considera că vreunul din bunurile lui era al său, ci se supuneau unul altuia. Acest lucru arată înţelepciune şi respect faţă de Dumnezeu.

Iar dacă la prima vedere poziţia femeii pare dezavantajată, deoarece i-a fost poruncit să arate respect faţă de bărbatul ei, în realitate poziţia este avantajată, căci bărbatului i s-a poruncit să fie înzestrat cu ce-i mai important, cu iubirea. Ce trebuie să se întâmple, însă, dacă femeia nu-l respectă pe bărbat? Şi într-o asemenea împrejurare, acesta are datoria s-o iubească. Dacă ceilalţi nu-şi fac îndatoririle lor, noi trebuie să le facem. Zice, de pildă, „să vă supuneţi unul altuia întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21). Porunca se referă la amândoi. Ce însemnătate are, aşadar, dacă unul nu se supune? Tu să asculţi de legea lui Dumnezeu. Femeia, chiar dacă soţul său n-o iubeşte, este datoare să-l respecte, ca să nu încalce îndatorirea ei. Şi când fiecare îşi duce la îndeplinire îndatorirea, atunci căsnicia lor este creştină, este duhovnicească, nu trupească.
Dar să ţii seama de un lucru, bărbate, că, atunci când Apostolul a poruncit soţiei tale să-ţi arate respect, a vorbit despre respectul care se cuvine unei femei libere, nu unei sclave. Am spus-o, femeia este trupul tău. Dacă vrei să aibă respect de roabă, atunci îţi necinsteşti trupul şi te insulţi pe tine însuţi. Care este conţinutul respectului acestuia? Să nu-ţi vorbească împotrivă, să nu se răzvrătească, să nu vrea să fie stăpână în casă. E de ajuns ca respectul ei să se limiteze la acestea. Dacă tu o iubeşti, cum ţi-a poruncit Dumnezeu, vei izbuti mai multe. Căci firea femeiască este oarecum mai slabă şi are nevoie de ajutor, ocrotire, blândeţe, purtare de grijă. Pe toate să i le oferi, pe toate să le faci de dragul ei, chiar şi la chinuri să te supui.
Femeia stă pe lângă stăpânul casei. Are şi ea putere asemănătoare cu cea a bărbatului. Bărbatul, însă, are ceva mai mult, un lucru izbăvitor pentru familie. A primit rangul de a fi cap al trupului, aşa cum este Hristos cap al Bisericii, nu numai de a o iubi şi îngriji pe femeie, dar şi s-o călăuzească spre bine, „ca s-o înfăţişeze…”, zice, „sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5, 27). Şi dacă el se va îngriji ca femeia să dobândească sfinţenie şi neprihănire, toate celelalte vor veni de la sine. Dacă le cere pe cele dumnezeieşti, cele omeneşti vor urma foarte uşor, şi în casă vor domni ordinea, pacea, evlavia.
Aşadar Apostolul a spus că toate problemele căsniciei pot fi rezolvate, dacă bărbatul îşi iubeşte femeia şi femeia îşi respectă bărbatul. N-a explicat însă în ce fel se vor realiza acestea. Vă voi explica eu: Nesocotind banii, năzuind la virtuţile sufletului şi având frică de Dumnezeu.
„Orice va făptui cineva, bun sau rău, va fi răsplătit pe măsură de Domnul” (Parafrază la Efeseni 6, 8). Aşadar nu de dragul ei, ci de dragul lui Hristos şi ascultând de El s-o iubească pe femeia lui. Dacă se gândeşte aşa, ispita sau cearta nu se vor cuibări între ei. Femeia să nu creadă pe nimeni când soţul ei este vorbit de rău. Dar nici nu trebuie să urmărească bănuitoare unde intră şi de unde iese tovarăşul său de viaţă.
Bărbatul, de asemenea, nu trebuie să îngăduie calomnii despre femeia sa, însă nici să nu-i nască bănuieli prin purtarea lui. De ce, omule, rătăceşti de colo-colo toată ziua şi te aduni acasă abia seara, fără să-i dai explicaţii mulţumitoare soţiei tale? Dacă-ţi va reproşa asta, să   nu-ţi pară rău. Reproşurile ei dovedesc iubire, nu îndrăzneală şi răceală. Şi iubirea ei pentru tine o face  să-i fie teamă. Îi e teamă ca nu cumva vreo alta să i te răpească, ca nu cumva să-i ia tot ce are mai de preţ, ca nu cumva să-i rupă legătura căsniciei. Eşti dator deci să faci tot ce poţi pentru a n-o amărî pe femeia ta.

Aşadar s-a terminat sărbătoarea nunţii? Au plecat invitaţii? Ai rămas numai cu mireasa, soţia ta? Nu arunca imediat de pe tine seriozitatea, aşa cum fac bărbaţii desfrânaţi. Păstreaz-o pentru multă vreme, şi mare câştig vei avea. Acum, în prima perioadă a căsniciei, înainte de a vă cunoaşte bine şi a căpăta libertate în relaţia voastră, când femeia este stăpânită de o anume ruşinare şi reţinere, este ocazia cea mai bună  s-o modelezi după tine şi să-i impui, în chip delicat şi cuminte, principiile tale. Căci, când femeia va prinde curaj, le va învălmăşi pe toate. Bine ar fi, deci, să menţii sfiala ei cât mai mult cu putinţă. Şi cum vei face asta? Când şi tu arăţi că nu ai mai puţină reţinere ca ea; când vorbeşti puţin, când eşti serios şi înţelept. Astfel te va asculta şi va accepta, vrând-nevrând, cele pe care i le vei spune. Dar şi mai binevoitor le va primi dacă-i vei arăta din belşug iubirea ta; căci nimic altceva nu contribuie atât de mult la a convinge un om de cuvintele noastre, cât dacă înţelege că i le-am spus cu dragoste şi din dragoste.
Şi cum îi vei arăta iubirea ta? Spunându-i, de exemplu: „N-am vrut să iau de soţie o altă femeie, care poate ar fi fost mai bogată sau mai gospodină. Te-am ales pe tine pentru caracterul, cuminţenia, blândeţea şi înţelepciunea ta. Căci am învăţat să nesocotesc bogăţia ca pe ceva zadarnic, ceva pe care-l dobândesc tâlharii, oamenii imorali şi înşelători. Pe mine m-a atras virtutea sufletului tău, pe care o prefer în locul vreunei alte bogăţii. O fată înţeleaptă, care trăieşte în evlavie, merită cât lumea întreagă. De aceea te-am iubit, te iubesc şi te pun mai presus de viaţa mea. Viaţa de aici este deşartă. Mă rog, aşadar, la Dumnezeu şi fac tot ce pot ca să ne învrednicim să ne trăim viaţa astfel încât şi în împărăţia cerurilor să fim împreună. Căci viaţa pământească este şi scurtă şi provizorie, însă dacă ne vom învrednici s-o petrecem făcându-ne plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi veşnic împreună cu Hristos, desfătându-ne în fericire negrăită.
Eu mai presus de toate pun iubirea pentru tine, şi nimic nu-mi va fi atât de neplăcut şi greu decât să mă cert vreodată cu tine. Şi dacă ar trebui să le pierd pe toate şi să devin sărac sau să mă aflu în primejdie sau să păţesc orice, pe toate le voi îndura cu răbdare, e de ajuns să ştiu că legăturile dintre noi doi sunt bune. Dar e necesar să faci şi tu la fel. Dumnezeu vrea ca legătura iubirii noastre să fie reciprocă şi nedespărţită. Auzi ce spune Scriptura: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Să nu avem, deci, nici o pricină de împuţinare a sufletului. Piară toţi banii, slujitorii şi cinstirile! Eu mai presus de toate pun iubirea pe care o am pentru tine”.

Cuvintele acestea vor fi preţuite de femeie mai mult decât mulţimi de comori şi de bogăţii! Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că vreodată se va răsfăţa sau se va folosi în chip rău de vorbele astea. Femeile necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc să se răsfeţe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va înfumura, ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia, de dragul ei să-i iubeşti. Dacă face ceva bun, s-o lauzi şi   s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-o îndreptezi într-o manieră delicată.
Să faceţi rugăciuni împreună. La biserică să mergeţi amândoi. Dacă se întâmplă să vă afle sărăcia, adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care sunt mai presus de toţi împăraţii şi bogătaşii, şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Arată-i că nici un necaz din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu şi voii Sa.
 Dacă trăiţi în felul acesta, şi copii mulţi veţi dobândi, şi plăcuţi lui Dumnezeu vă veţi face, şi bunătăţile veşnice le veţi moşteni, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Ei se iubesc unul pe celălalt cu putere, cu tărie, cu tandreţe, cu bucurie! ...


Uneori, între soţ şi soţie se întâmplă lucrul următor: ei se iubesc unul pe celălalt cu putere, cu tărie, cu tandreţe, cu bucurie. Şi unul dintre ei devine gelos pe celălalt — nu faţă de cineva anume care aici şi acum poate pune sub semnul întrebării dragostea lor, ci faţă de trecut. Cel care iubeşte atât de nebuneşte ar vrea ca viaţa celuilalt să înceapă doar din momentul întâlnirii lor, iar tot ce a fost înainte, toată bogăţia vieţii, a sufletului, a relaţiilor celuilalt i se pare primejdios, fiind ceva ce trăieşte în afara lui în sufletul omului iubit. Acesta este un lucru dintre cele mai primejdioase, fiindcă omul nu poate începe să trăiască din ziua, fie ea cât de luminoasă, a întâlnirii cu omul drag, cu omul iubit. El trebuie să trăiască de la începutul vieţii sale - şi cel care-l iubeşte trebuie să accepte taina trecutului ca pe o taină şi s-o păstreze, să o păzească, trebuie să admită că în trecut au fost asemenea relaţii ale omului iubit cu părinţii, cu prietenii, cu prietenele, că au fost, de asemenea, întâmplări de viaţă la care el nu poate fi părtaş altfel decât prin iubirea ocrotitoare, tandră, respectuoasă. Şi aici începe un tărâm care poate fi numit tărâm al credinţei - credinţei nu doar în Dumnezeu, ci al credinţei reciproce a unui om în celălalt.
   (Mitropolitul Antonie al Surojului, Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Ed.Sophia)

În general, fără griji cum putem trăi?

Nu trebuie niciodată să forţăm cursul evenimentelor, ci să privim cu atenţie cum decurg ele şi să folosim acest lucru spre mântuirea noastră. În general, fără griji cum putem trăi? Nu există nici o astfel de lege. Cei mai mari pustnici aveau grădini de legume şi se îngrijeau, desigur, de ele. Trebuie numai să ne ducem sarcinile astfel încât grijile să nu ne absoarbă şi să ne dedicăm lor nu ca unor lucruri principale, ci ca unor lucruri suplimentare.Tineretul vrea să trăiască pe pământ în chip pământesc. Doar fără aceasta nici nu se poate, pentru că suntem pământeni. Numai că nu trebuie să uităm că pe pământ suntem pentru un timp - şi este scurt; chiar dacă suntem pământeni, totuşi nu pentru pământ am primit existenţa.
 (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Ed.Cartea Orodoxă)
 
Dacă tu crezi că poartă Dumnezeu grijă de tine, de ce te îngrijorezi pentru cele vremelnice şi pentru trebuinţele trupului? Iar de nu crezi că-ţi poartă Dumnezeu de grijă, şi pentru aceea te îngrijeşti singur de trebuinţele tale, atunci eşti cel mai ticălos dintre oameni (Ps. 54, 25). Şi la ce trăieşti, sau vei trăi? Aruncă grija ta spre Domnul şi El te va hrăni (Prov. 3, 25); şi nu te vei îngrozi de îngrozirea care vine asupră-ţi. Dacă cineva s-a dăruit lui Dumnezeu are mintea liniştită. Că fară neagoniseală, nu poate sufletul să se desfacă de tulburarea gândurilor; şi fără pacea simţurilor, nu va simţi sufletul pacea minţii. Fără să intre în ispite, nu-şi va înţelepţi nimeni duhul şi nimeni nu va cunoaşte subtilitatea gândurilor, fără să citească până la istovire.
  (Sfântul Isaac SirulCuvinte despre nevoință, Ed.Bunavestire)
 
 Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit este Domnul, atunci se vede pe sine mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.
  (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed.Deisis)

vineri, 10 ianuarie 2014

Riscul ~ de Rudyard Kipling

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi…
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti să mori…
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş…
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic…

miercuri, 8 ianuarie 2014

10 sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt!


1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.

2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.

3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.

4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.

5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.

6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.

7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.

8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.

9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.

duminică, 5 ianuarie 2014

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi!

"Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești. De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le oferi o ultima dorință. Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp să le spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog" și toate cuvintele de dragoste pe care le știi." (G.G.Marquez)