Music Player

miercuri, 30 martie 2011

Ce cuvinte datatoare de viata! Citeste si mediteaza apoi. Lasa aceste randuri sa iti deschida inima!



“Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei!
Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut!
Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.
De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!
Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!
De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!
Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea - o mărturisesc - totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem. Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur. Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă, şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi, oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreităminune! Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales cănu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtăgrijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă!Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!
Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi, oamenii.
Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm! “
† Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

sâmbătă, 26 martie 2011

Sa nu ne lasam doborati de incercari - Sf.Ioan Gura De Aur



Tristetea cea fara hotare e mai stricatoare decât orice licoare diavoleasca. Daca diavolul izbuteste a pune mâna pe unele suflete, cu ajutorul ei o face. Indepartati-o si nu veti avea habar de el.

Dar cum putem sa ne scapam de tristete? Ci eu, va voi întreba: De ce n-am putea sa ne scapam de ea?

De ati savârsit desfrânare sau ucidere, sau orice alta fapta de acestea care închid poarta împaratiei cerurilor, fiti tristi, mâhniti-va, nimeni nu va împiedica. Dar daca, din mila Domnului, ati stat departe de asemenea crime, de ce sa va nelinistiti sufletul zadarnic?

Dumnezeu a asezat tristetea printre simtamintele firii noastre, nu ca sa ne lasam ei cu usuratate, fara rost, în clipa încercarii, nici ca sa ne abandonam pe noi însine – ci ca sa scoatem din acest simtamânt cel mai mare dintre foloase. Si cum vom putea, oare, scoate asemenea foloase? (…)

Timpul tristetii nu-i atunci când suntem nefericiti, ci acela în care savârsim raul. Dar noi, noi am rasturnat îndreptarul acesta, timpurile le-am schimbat. Când savârsim multime de greseli, nu simtim nici cel mai mic disconfort – iar de ni se întâmpla sa suferim, de te miri-unde, vreo împotrivire, iata-ne abatuti, loviti de mâhnire, gata de a sfârsi cu viata aceasta – si a ne scapa de ea.

Pentru aceasta tristetea pare a fi lucru suparator si greu de dus, ca si mânia si pofta trupeasca. Cei ce se leapada acestor simtaminte pe nedreptul si fara rost, le-au facut sa-si piarda din însemnatatea lor. Ca si cu leacurile pe care le dau doctorii. Când aceste leacuri nu sunt date pentru bolile carora se potrivesc si pentru care au fost pregatite, ci altora – departe de a despovara de suferinta lui, dimpotriva îi maresc raul.

Asa lucreaza tristetea. Cum ea e o terapie în stare -putem spune – de a curati raul din noi, daca cuprinde un suflet trândav, încarcat de grele pacate, ea îi aduce buna slujire, dar de se salasluieste într-un suflet care lupta si se zbate, care trudeste, care are griji si sufera, în loc de a-i ajuta, îi aduce mari stricaciuni, facându-l mai slab si usor de doborât.

Asa, scriind acelora care se tineau tari în credinta, Pavel le zicea: “Bucurati-va totdeauna în Domnul, va zic mereu, bucurati-va!”… Dar acelora care erau destramati, mândri, cârtitori, le zicea: “Sunteti plini de trufie…” Cel ce-i împovarat de pacate, sa foloseasca aceasta terapie, ca sa se elibereze si sa se usureze, dar acel care-i sanatos, de ce si-ar ruina fericita-i sanatate prin tristete?

luni, 21 martie 2011

Minunea s-a repetat si la Man.Petru Voda: Moastele Sf. din inchisori au izvorat broboane de mir

Intr-adevar, putem zice si noi pacatosii ca minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai. Dupa minunea intamplata la Iasi, astazi am aflat de la fratele Danion ca minunea s-a repetat si la Manastirea Petru Voda, iar cei prezenti vedeau cum iese pur si simplu mir din sfintele moaste. Chiar daca moastele erau sterse din cand in cand cu vata, mici broboane de mir izvorau din nou, emanand un miros puternic. Un frate prezent in acea chilie avusese indoieli la inceput fata de provenienta mirului, dar acum minunea se petrecea chiar sub ochii sai si acesta nu a fost decat un motiv pentru si mai multa credinta fata de Sfintii Inchisorilor. Chiar Parintele Justin ii prorocise cum ca necredinta sa fata de aceasta minune va fi prilej de si mai multa credinta. Dupa 10 ore mainile lui inca mai miroseau a mir, doar pentru ca a tinut raclita cu sfintele moaste in mana. Ceea ce nu se intampla cu un mir obisnuit.

(preluat de pe apologeticum.wordpress.com)

duminică, 20 martie 2011

Din nou minune!!!


Din nou Sf.Moaste ale Sf.Inchisorilor au izvorat mir in conferinta de la Iasi, care a avut loc pe 19 martie 2011. Slava Tie, Doamne pentru toate!

joi, 17 martie 2011

Mi-a picat in mana zilele astea si m-am gandit sa dau si altora posibilitatea de a o lectura. Este minunata si cat se poate de adevarata!


Maimuţa ofensată

Motto:

“O, de I-aţi auzi glasul care zice: Să nu va învârtoşaţi inimile voastre”

(Psalmul 98,8)

“Cunoaşteţi ca Domnul, El este Dumnezeul nostru; El ne-a facut”

(Psalmul 99,2)

O dată o maimută din evul anecdotic,

Venind la sfat pe creangă de arbore exotic,

A zis: Atenţie! Sunt foarte ofensată…

Circulă-n lume vorba, deloc adevarată,

Că omul ar descinde din buna noastră rasă…

Însăşi ideea asta imi pare odioasă…

Aţi pomenit vreodata divorţuri printre noi,

Copii lăsaţi pe drumuri sau imnuri de razboi?

Cine-a vazut in hoarda la noi bolnavi mintali,

Drogaţi, lacomi de cărnuri şi homosexuali,

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie.

Noi nu avem mafii crude în stirpea noastră aleasă,

Nici terorişti, manele, nici luptele de clasă!

Cât am batut eu jungle, scuzaţi, n-am observat

În obştea de maimuţe, cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi în taina de aşa-zise “mame”…

Nu veţi vedea vreodata cat soarele si luna

O minte de maimută dospind in ea minciuna!

Chiar de aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.

Şi iată încă una din lumea cea de jos:

La noi nu se întâlneste razboi religios

Nici “sfinte inchizitii”, nici libertate-n lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri

Şi nici o îndoiala ce duce la ateism,

Nici ordini materiale, nici materialism…

E adevărat ca omul a coborât ca soi,

Dar să fim rezonabili: n-a coborât din noi.

duminică, 6 martie 2011

Sf. Nicolae Velimirovici – Indrumar pentru prima saptamana a Postului Mare: Dumnezeu vrea inima noastra!



“Fiule, da-mi inima ta! zis-a Domnul” (Pilde 23:26)

1. Mai presus de toate gandeste-te la Dumnezeu caci si Dumnezeu se gandeste la tine mai inainte de toate. Precum pastorul se gandeste la oaia cea ratacita mai mult decat la intreaga turma, asa si Dumnezeul tau, se gandeste la tine, care te pierzi in pacat, mai mult decat la toti ingerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu inseamna a cerceta fiinta Lui Dumnezeu, ci inseamna a cerceta si a afla ce vrea Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpara nu cauta la coaja, ci la miez. La fel si cel ce cumpara oua. Si asijderea cu nenumarate lucruri din lume, oamenii le cauta pe cele nevazute si nu pe cele vazute. Si Dumnezeul tau cauta la tine dupa inima. Prin coaja cea trupeasca, El priveste in miezul tau, in inima ta, si cauta la inima ta. Fiul meu, da-i inima ta!

4. In inima Ziditorul a pus temelia vietii. In temelie viata se zamisleste, purcede, creste, si se indreapta spre mormant si dincolo de mormant. Oare cat pretuieste omul despre care toti spun: e destept dar nu are inima? Dumnezeu nu va cere de la el desteptaciune, ci inima. Caci s-a zis “ce este nebun al Lui Dumnezeu, mai intelept decat oamenii este.” (ICor.1:25)

5. Sau cat pretuieste omul despre care se spune: e bogat dar nu are inima? Oare isi va duce bogatia in cealalta lume si o va darui Celui a carui vistierie sunt pamantul si cerul, si soarele si stelele si toate si toate imparatiile stiute si nestiute?

6. Sau ce-i ajuta omului puterea si frumusetea cea trupeasca? Oare nu intalnim zilnic pe cei ce in tinereti erau puternici si frumosi, iar acum, garboviti si trasi, se sprijina ori in baston, ori de mana cuiva? Multora, puterea si frumusetea trupeasca le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii inainte de putrezirea pielii si oaselor.

7. Fericiti sunt cei ce din tinerete nu s-au indragostit de nicio frumusete trecatoare si muritoare, ci de Ziditorul lor, a carui putere nu slabeste si a carui frumusete nu piere! La Dragostea lor, Dumnezeu va raspunde cu dragoste insutita si inima lor Dumnezeu o va randui langa Inima Sa.

8. Postul inseamna slabirea legaturii inimii cu lumea si intarirea legaturii inimii cu Dumnezeu. Aminteste-ti si cugeta la aceasta in ca dintai saptamana a Marelui Post.

9. Intarirea legaturii cu Dumnezeu aduce bucurie in inima. De aceea se citeste la inceputul Postului din cartile bisericesti: „Iata, a venit veselitoarea vreme a postului!”

10. Aminteste-ti numele acelor marimi duhovnicesti care, cu postul, au slabit legaturile lor cu lumea si au intarit legaturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfintii Antonie, Pavel, Efthimie, Avxentie, Avramie, Savva, Visarion, Vitalie, Gherasim, Chiriac, Zosima, Hariton, Efrem, Arsenie, Carion, Zaharia, Savva cel Sfintit, Simeon si Alipie Stalpnicii, Onufrie, Pahomie, Petru si Athanasie Athonitii, si cei dimpreuna cu dansii.

11. Aminteste-ti si de Dumnezeu purtatoarele fecioare si femei, a caror inimi au fost umplute de dragoste catre Hristos – Sfintele Thecla, Xenia, Evpraxia, Anastasia, Matrona, Sarà, Maria Eghipteanca, Pelaghia, Thaisia, Theodula, Vasilisa si cele dimpreuna cu ele.

12. Daca iti sant departe dupa loc sau dupa vreme, atunci aminteste-ti de acele slavite nume din neamul tau – Sfanta Parascheva, Sfantul Sava, slava Serbiei, Sfintii Ioannichie de la Devici, Petru de la Korisa, Vasilie al Ostrogului, Prohor, Gavriil, Ioachim, Ioann al Rilei, Naum al Ohridei, Nectarie al Bitoliei si multi, multi altii care cu postul au sfintit trupurile lor si cu rugaciunea au sfintit tara in care vietuiesti.

13. Ei toti acelasi glas au auzit: „Fiule, da-mi inima ta!” Acelui glas au raspuns si inima lor intru totul au dat-o Dumnezeului si Ziditorului lor.

extras din Sf. Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post, Editura Predania

“Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Matei 6, 14-15)