Music Player

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Hristos a inviat!



De este cineva credincios și iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest Praznic frumos și luminat.
De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta.
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.
De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit.
De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se.
De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai si cei de-al doilea luati plata.
Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va.
Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua.
Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi.
Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand.
Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia bunatatii.
Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste.
Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a rasarit.
Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.
Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat.
S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat.
A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pamant si s-a intalnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ti este moarte, boldul?
Unde-ti este iadule, biruinta?
Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii.
Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.
Inviat-a Hristos si viata stapaneste.
Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.
Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor.

Cuvant al Sfantului Ioan Hrisostom

joi, 14 aprilie 2011

Noul Mucenic Ioan din Santa Cruz, care a suferit martiriul in America din partea satanistilor in anul 1985


Noul Mucenic, părintele Ioan Karastamatis, s-a născut în anul 1937 în satul grecesc Apikia din insula Andro.

La vârsta de 20 de ani pleacă în America, iar mai târziu îşi întemeiază o familie. Este hirotonit preot şi timp de 10 ani lucrează cu râvnă apostolică în Alaska, unde slujeşte în mai multe sfinte locaşuri. Vine în Santa Cruz, la biserica Sfântului Prooroc Ilie, pe care o restaurează şi o sfinţeşte, devenind centrul de cateheză ortodoxă pentru toţi cei din această regiune, în care oamenii erau îndepărtaţi de Dumnezeu şi de Biserică.

Părintele Ioan era simplu în comportamentul său. Îşi iubea enoriaşii, iar uşa casei lui era mereu deschisă. Chiar şi noaptea, dacă îl căuta cineva era primit înăuntru. Propovăduia cu multă înflăcărare, Îl iubea pe Dumnezeu şi dorea ca toţi să-L iubească. Mergea prin parcuri şi vorbea cu oamenii care nu ştiau nimic despre Dumnezeu ori umblau pe căi rătăcite ori erau evrei.

În satul natal al părintelui Ioan din insula Andro, are loc o minune cu crinii albi şi bine mirositori, care sunt florile Maicii Domnului. Când crinii înfloresc, îi dezrădăcinează şi îi aşează în biserica Preasfintei, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mai târziu, după cum e şi firesc, frunzele şi florile se ofilesc şi cad, rămânând doar tulpina uscată. Sunt lăsaţi aşa în faţa icoanei, iar în postul Maicii Domnului, crinii încep să înmugurească şi să înflorească. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului crinii sunt deja înfloriţi. Acest lucru se repetă în fiecare an. Părintele Ioan, când a revenit pentru puţin timp în Andro, i-a cerut stareţului Dorotei câţiva crini uscaţi pe care i-a aşezat în biserica sa din Santa Cruz, la o icoană a Preasfintei, iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului, în chip minunat au înmugurit şi înflorit. Lumea a început să se întarească şi mai mult în credinţă şi să aibă mai multă evlavie la Preasfânta.

Părintele Ioan avea un suflet sensibil şi frumos. Se emoţiona profund când citea din minunile Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor. A scris şi poezii religioase pline de sensibilitate şi evlavie. De mic copil mergea la mănăstirea Sfântului Ierarh Nicolae din Andro, pe care îl iubea nespus de mult. O icoană a Maicii Domnului din această mănăstire începuse a izvorî mir, fapt ce l-a determinat pe părintele Ioan să vorbească cu râvnă dumnezeiască despre minunile Maicii Domnului, iar mulţi oameni de diferite confesiuni au devenit ortodocşi.

Acest lucru a deranjat pe unele persoane, care au început să-l ameninţe la telefon şi prin scrisori, ca să înceteze a mai predica. Însă părintele Ioan devenise şi mai inflăcărat, zicând: „Cât ochii mei au apă Îl voi propăvădui pe Hristos şi Ortodoxia”. Îi sfătuia pe credincioşi să se ferească de capcanele antihristului şi de însemnele acestuia. Atunci, ameninţările telefonice la adresa vieţii lui deveniseră tot mai intense, dar părintele Ioan nu ţinea cont de nimic.

Pe 17 mai 1985, seara, l-a telefonat pe stareţul Dorotei şi i-a cerut informaţii despre minunile Preasfintei – Izvorâtoarea de mir, deoarece dorea să facă o predică pentru Duminică. În ziua următoare, părintele Ioan era singur acasă, împreună cu fiul său Fotie. Preoteasa era plecată împreuna cu fetiţa lor Maria. Băiatul ieşi pentru puţin afară cu prietenii săi, iar părintele Ioan se duse în biserică, ca să-şi termine predica. Copilul s-a întors acasă mai târziu şi a văzut că tatăl său lipseşte. Îngrijorat, băiatul s-a dus să-l caute la biserică. Acolo, a fost pus în faţa unei privelişti cumplite: tatăl său era măcelărit şi de nerecunoscut. Fusese lovit în cap cu ciocanul, iar trupul îi fusese măcelarit cu cuţitul. După cum a constatat poliţia, pentru că se zvârcolea, i-au luat crucea de la gât şi l-au spânzurat cu lanţul acesteia. Sângele i s-a scurs din răni pe podeaua Sfântului Altar. Ucigaşii au folosit sângele pentru a-şi scrie lozincile şi cifra 666 pe pereţii bisericii. Fericitul părinte a suferit martiriul în locul unde fusese fotografiat cu crucea în mână, parcă profeţind ceea ce avea să urmeze.

Înainte de moartea martirică a părintelui Ioan, au avut loc trei întâmplari minunate:

1. Crinii înfloriţi ai Preasfintei, cu o săptămâna înainte de martiriu, s-au ofilit toţi deodată şi de atunci nu au mai înflorit niciodată.
2. Icoana Maicii Domnului a lăcrimat, şi încă se pot vedea urme pe icoană.
3. În cele trei Duminici dinaintea martiriului, pe durata Sfintei Liturghi, faţa părintelui Ioan i se lumina şi apoi i se întuneca. Acest lucru l-a observat băiatul său, dar tatăl lui i-a poruncit să nu dezvăluie la nimeni.

Poliţia a demarat cercetări pentru identificarea criminalilor şi au găsit trei persone: un bărbat, o femeie şi fiul bărbatului. Erau satanişti. În timpul arestării, femeia şi bărbatul au murit, deoarece, după ce l-au ucis pe părintele Ioan, au băut venin de cobră, iar tânarul şi-a pierdut minţile, ne mai putându-se scoate nimic de la el.

Când stareţul Dorotei a aflat despre moartea martirică a părintelui Ioan, i-a cerut în scris preotesei, să-i trimită veşmintele preoteşti ale acestuia, cu care liturghisise în mănăstire la sărbătoarea Sfântului Dorotei, în 1981. Dar răspuns a primit după o lungă perioadă de timp.
Pe data de 4 Iulie 1986, seara, la mănăstirea Sf. Nicolae din Andro, s-a făcut slujbă de priveghere în cinstea Sf. Atanasie Atonitul, unde au venit mulţi oameni şi din Atena. Imediat după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, clopotele au început să bată singure într-un ritm de sărbătoare. Au încetat pentru puţin timp, şi iarăşi au bătut în acelaşi ritm armonios. Toţi cei din biserică, cuprinşi de frică şi de uimire au făcut paraclisul Sf. Nicolae, aşteptând să se întâmple vreo minune. În acea zi, Maria, fiica părintelui Ioan, a sosit în Andro cu veşmintele pe care i le ceruse stareţul Dorotei. Le-a dus la mănăstire unde au fost primite cu bucurie de către toţi credincioşii. Clopotele au bătut în mănastire exact în momentul în care vasul cu veşminte sosise în port.

Arătările fericitului Ioan după moartea sa sunt foarte multe.
În ajunul sărbătorii Sf. Nicolae din 1986, stareţul Dorotei pregătea împreună cu câteva femei cele necesare pentru hram. La un moment dat, l-au văzut pe fericitul părinte Ioan, păşind prin grădina mănăstirii şi apropiindu-se de ei. S-au speriat şi au început să strige „papa Iani”. Atunci a dispărut din faţa lor. Imediat după aceasta, a venit poştaşul cu un colet din Elveţia, ce conţinea o icoană sculptată cu părintele Ioan, de la nişte credincioşi ruşi care îl cinsteau ca sfânt. Părintele Ioan a cerut ca icoana sa să fie răspândită tuturor creştinilor, ca să afle despre martiriul său şi despre activitatea sa misionară.

În Februarie 1987, stareţul Dorotei a mers în Elveţia pentru a face o operaţie. În timp ce vorbea cu credincioşii de acolo despre fericitul Ioan şi martiriul său, acesta li s-a arătat, i-a binecuvântat şi apoi s-a făcut nevăzut. Când a slujit în Andro împreună cu stareţul Dorotei, fericitul Ioan a dăruit epitrahilul său mănăstirii. Stareţul Dorotei, când s-a dus în Elveţia, a luat şi epitrahilul acesta cu el. Un fragment din acest epitrahil a răspândit mireasmă tuturor celor de faţă.

În America şi în Biserica Rusă din diaspora, fericitul Ioan se bucură de o mare cinstire din partea credincioşilor. Aici este publicată o cărticică cu slujba fericitului. Informaţiile legate de martiriul fericitului Ioan au fost furnizate stareţului Dorotei de către Maria, fiica fericitului Ioan.
Pomenirea fericitului părinte Ioan se face pe 19 Mai, în ajunul sărbătorii scoaterii şi mutării Moaştelor Sf. Ierarh Nicolae, pentru că de mic avea multa evlavie la acest sfânt.
Binecuvântarea fericitului Ioan să o avem cu toţi. Amin.

Traducere din limba elină: Sfânta Mănăstire Pantocrator

marți, 12 aprilie 2011

Slava Lui Dumnezeu pentru toate!

Am sa va relatez o minune...eu una asa o consider, acum fiecare este liber sa o perceapa cum vrea :)
Marti, 05.04.2011 - eram cu masina personala si ma indreptam spre facultate. Asteptam la semafor, cand simt o zguduitura...cineva nu a apreciat corespunzator distanta intre masini si m-a atins la bara din spate. M-am retras pe o straduta impreuna cu acea persoana, pentru a nu ingreuna circulatia si am rezolvat pe cale amiabila. Respectivul domn avea asigurarea la o firma nu prea buna si de accea aveam inima "cat un purice" deoarece am mai avut o dauna de Craciun, tot de la un domn care avea asigurare la respctiva firma si nu mi-au rezolvat problema. Trebuia sa ajung in instanta, ei au foarte multe procese active si nu aveam nevoie oricum de asa ceva. Am preferat sa o las asa. Nu mai conteaza asta acum, Dumnezeu stie cat da fiecaruia si cat poate duce. Sa ne rugam insa, sa ne tina si puternici in incercari si sa nu cartim.
De aceasta data insa, iata ca s-a rezolvat si chiar astazi mi-am dus masina la reparat :)O voi lua in cateva zile.
Intre timp, ca sa intelegeti, marti am fost cu domnul la asigurare am facut constatarea pe calea amiabila urmand sa astept raspunsul. Vineri seara am mers la Denia Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu. Ajung acolo, merg la cor si peste 10 min vibreaza telef cu mesaj de la acea firma de asigurari ca, pentru solutionarea dosarului de dauna sa ma prezint la sediu. Binenteles ca am plecat rapid la firma cu toate ca era deja 16.30 iar acolo inchidea la oa 16.00, am zis sa merg sa nu ma trezesc apoi cu probleme din partea lor… ( de ce nu am mers in ziua cand am primit respectivul mesaj, etc). Am ajuns acolo si era deschis inca, insa, baiatul care s-a ocupat de dauna mea, mi-a spus sa revin luni pt a semna finalizarea dosarului.. ca ajunsesem deja peste program. Nu am gasit in asta nici o problema. M-am bucurat ca s-a rezolvat si atat.
Acum, de fapt de unde am pornit, despre minunea care s-a intamplat se refera la faptul ca: nu mai erau de gasit actele masinii, cu care stiam ca m-am prezentat atunci pt dosar, apoi vineri dimineata cand mi-am facut polita ca expira in acea zi le aveam. Intr-un cuvant, din ambele locuri mi-am luat actele atunci cand am plecat. Ieri insa, deschid mapa unde le tin si observ cu stupoare ca nu mai am decat o parte din acte si permisul. Lipseau: cartea mea de identitate, certificatul de inmatriculare, cartea de identitate a vehicului si rovigneta platita pe un an ( deci,ceea ce era mai important). Urmarea, ca eram terminata cred ca se intelege, sau isi poate inchipui oricine.
Ia acum actele, de unde nu sunt. Nu stiam momentul CAND au disparut, UNDE si CUM. Niste intrebari carora nu le gaseam raspuns...am stat si am incercat sa "retraiesc", revizualizez mintal ceea ce am facut eu in weekend si anume de vineri seara si pana luni cand am observat ca imi lipsesc. M-am gandit si ca mi le-a luat cineva, pentru ca imi lipseau cele mai importante acte sa spun asa (mai ales ca impreuna cu ele intr-un plastic protector aveam si permisul - Cum de permisul il aveam si celelalte lipseau?...asta nu puteam intelege)Nu stiam, nici daca imi erau furate, nici daca le-am pierdut.
Eram terminata, nu va inchipuiti ca am putut face cine stie ce rugaciune, sau foarte multa...cu toate, ca asta era indicat. In timp ce ma rugam, sau imi faceam pravila sa zic asa, mai spuneam o rugaciune, si iar imi aminteam de problema....I-am cerut ajutorul si Sf.Nectarie caruia ii spuneam ca : daca imi va trimite pe cineva cu actele (speram binenteles) am sa scriu aici, pe blogul sufletului meu aceasta minune. Si, minunea s-a produs :) Astazi, eram plecata de acasa cu putina treaba prin oras, avand in minte insa, si sa trec pe la un ziar local sa declar pierdute actele respectivele.
( Binenteles ca ieri am fost si la politie pentru a le declara, pentru ca intelesesem din diferite parti ca se pot face multe cu acele acte mai ales avand si buletinul insa, m-au calmat acolo, mi-au spus ca am facut totusi bine ca am mers sa declar, in caz de ceva sa se stie)….
.. si ma suna mama ca a venit o fata la usa, cu actele mele.
Va inchipuiti...ce bucurie!!!
Nici acum nu imi gasesc cuvintele pentru a va face pe voi, prietenii mei care imi urmariti si cititi blogul, sa intelegeti bucuria din sufletul meu. Actele mele au fost gasite. Era foarte putin probabil, ca ceva, ce nici nu stiai daca ai pierdut sau ti-a fost furat, sa ti le inapoieze cineva.
Concluzia mea din aceasta relatare, este ca trebuie sa ne pastram mereu increderea in Dumnezeu, in Maica Domnului si in sfintii pe care ii iubim. Eu am si un sfant la care am evlavie dupa cum spuneam, Sf.Nectarie, care mereu m-a salvat din multe probleme, facand cu mine minuni mai mari sau mai mici.
..Pentru mine, raman minuni!
P.S: Am decis sa relatez aceasta minune, deoarece asta ne indeamna si Sf.Nectarie( la care eu am evlavie si m-a ajutat de fiecare data) in acatistul Sau: Icosul al 12-lea “Pentru a nu fi mustrati ca femeia aceea, chiar de nu avem priceperea de a marturisi minunile tale, nu vom tacea a le grai altora despre ajutorul pre carele il dai celora care se roaga tie”.

duminică, 10 aprilie 2011

Ierom. Ioan Buliga - Desertaciunile lumii acesteia



“Una din principalele probleme ale omenirii este pacatul desfranarii. Spuneau Sfintii Parinti, ca atunci cand copiii vor avea patimile celor mari, sfarsitul este aproape. Astazi se observa cum copiii mimeaza, sau sunt cuprinsi de pornirile patimase ale celor mari. Care este cauza? In primul rand societatea alterata in care ei traiesc, apoi un rol deosebit il are „educatorul” din viata noastra: micul ecran, care sugereaza o viata depravata. Fructul oprit este tentant, iar sarpele ne indeamna prin ganduri, prieteni sau TV, sa gustam din el. „Frumusetea”, „placerea” si dorinta de „a fi mare” inainte de vreme, ne indeamna si ele sa nu intarziem. Urmarea o stim cu totii: odata faptul consumat, ni se deschid ochii si ne este rusine ca suntem goi; incercam sa ne indreptatim si ne trezim intr-un iad al parerii de rau. Aceasta este povestea unei caderi, care a fost sau poate fi a fiecaruia dintre noi. Cand copilul creste, odata cu dezvoltarea fizica, patima desfranarii incepe sa se manifeste tot mai mult. Pentru a evita complicatiile, dar si din timiditate, majoritatea fac pacatul de unul singur, adica se masturbeaza. Este un pacat, care facut in exces, duce la boli grave ce pot afecta persoana respectiva toata viata.

Studiile indelungate sunt o alta cauza a mentinerii pacatului desfranarii la cote inalte. Ideal ar fi ca studiile sa se termine la 14-16 ani, pentru ca apoi sa se porneasca in viata. Nu ar fi imposibil, numai ca cei care impart si dau legi vor da socoteala pentru ca au pus interesele lumesti mai presus de lucrarea lui Dumnezeu. Toata viata trebuie sa invatam, insa lucrul acesta se poate combina cu munca si cu viata de familie, iar daca unii vor sa se dedice studiului, nu trebuie sa generalizam.

Casatoria este un remediu pentru desfranare. Cel care traieste impreuna cu femeia, dupa un timp in care vede toate neputintele femeiesti, nu mai este asa de atras de femeie. La randul ei, femeia, care in mod normal asteapta un copil, trece de la starea de a atrage pe cineva la cea de a fi mama. Astfel si unul si altul ajung intr-o noua ipostaza in care nu-si mai pot face de cap, pe cand, daca ar fi trait necasatoriti, fiecare dintre ei era tentat sa traiasca in destrabalare, aprofundandu-si pornirile patimase.

Inainte de casatorie se creeaza o iluzie (…) cum ca prin dragostea trupeasca s-ar ajunge la fericire. Bineinteles, dupa ce vor vedea ca s-au inselat vor aparea problemele; de aceea spunea cineva ca, atunci cand prin casatorie urmarim placerea, deja este o casatorie ratata. O minte matura care vede casatoria ca pe un altar de jertfa, poate sa fie constanta in iubire si nici nu va fi dezamagita de greutatile inevitabile ce vor urma.

Cei care prelungesc perioada de dinainte de casatorie traiesc o stare de hartuiala din punct de vedere sexual; orice atingere, dansuri, etc, ii vor aduce o senzatie de apropiere fata de fructul oprit, pe cand daca ar fi trait langa femeia sa ii venea demult mintea la cap. Cei care traiesc in destrabalare nu sunt nicidecum fericiti, ci zi de zi, ei isi aduna pacate din cele mai grele, de care se vor cai amarnic; daca nu in aceasta lume, atunci sigur dincolo. Daca si dupa casatorie pacatul desfranarii continua, vina este si mai mare. Casatoria ar fi trebuit sa fie un remediu pentru boala desfranarii, iar daca remediul nu si-a facut efectul, atunci inseamna ca boala este mult mai adanca. De aceea, caderea in acest pacat inainte de casatorie se numeste curvie, iar dupa casatorie preacurvie. Deoarece pacatul este o groapa fara fund, dorintele patimase raman neimplinite; atunci se cauta altceva si se ajunge la relatii nefiresti, adica la perversiuni. Astfel, omul care ar fi trebuit sa ajunga dupa asemanarea lui Dumnezeu, ajunge sa faca lucruri pe care nici dobitoacele nu le fac. Este o coborare josnica unde nu mai avem nici o demnitate si de unde ar trebui sa ne ridicam oricare ar fi pretul. Obisnuinta cu pacatul este un pericol real, de aceea sa nu mai staruim in relele obiceiuri, pentru ca, cu cat aceste pacate prind radacini mai adanci in noi, cu atat ne va fi mai greu sa le dezradacinam.

Spuneam ca un remediu pentru boala desfranarii este casatoria, insa pentru cei care aleg sa traiasca in curatie, fie ca duc crucea monahismului, a vaduviei, sau a singuratatii, razboiul este diferit. Cei care au ales una dintre aceste cai, trebuie sa evite pe cat posibil imprejurarile care ar duce la cadere. Apoi razboiul se duce la nivelul gandurilor; este o stare mai avansata a luptatorului care in lupta ce o duce pentru curatia vietii, implineste chemarea noii legi, aceea de a se lupta ca nici macar sa nu pofteasca cu gandul. Diavolul ne ataca atunci cand suntem mai vulnerabili, adica cand dormim. De aceea cei care sunt angrenati in aceasta lupta incearca pe cat posibil sa se controleze si in somn. Pentru a face acest lucru mananca seara cu masura, evita imaginile care iar putea urmari in somn si chiar se scoala noaptea la rugaciune. Totusi cu toate precautiile luate, a ne stapani in somn este o lucrare ce se castiga in timp si atunci numai daca am dus o lupta adevarata. In lupta cu gandurile, pierdem atunci cand le primim sau ne indulcim cu ele, iar daca le respingem imediat, ramanem pe picioare chiar daca am fost raniti. A le opri cu totul este imposibil, pentru ca aceste incercari, fac parte din decorul acestei vieti si prin ele vom fi rasplatiti sau osanditi.

Nu trebuie sa cautam un vinovat; barbatul da vina pe femeie, femeia pe diavol iar urmarea o stim cu totii: cu totii au fost osanditi. Fiecare sa luam vina asupra noastra si sa vedem in dreptul nostru ce avem de facut: barbatul sa fie intelept si sa evite provocarile, femeia sa nu provoace prin nimic si sa evite a locui acolo unde nu-i este locul.

Este un razboi pe care il ducem pana la sfarsitul vietii si trebuie sa vedem in pacatul desfranarii focul nestins si viermele neadormit al chinului vesnic. Sfintii Parinti ne spun sa privim intr-un horn intunecos iar apoi sa ne ridicam ochii catre soare, sa vedem deosebirea si sa fugim de lucrurile intunericului. Nu este usor, insa imparatia lui Dumnezeu este o comoara care merita orice efort“.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).

miercuri, 6 aprilie 2011

Pr.Arsenie Boca, "Omul durerilor" si Cele sapte surle prin care Dumnezeu ne cheama. Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri si primejdii


Cand nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, cand, spre pedepsirea răutăţii, ingăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află in primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi. Să cercetăm, intre marginile fagăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe mulţi ii spală de fărădelegi in şiroaie de lacrimi. Luăm ca gand de ajutor in darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mantuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv intru dreptăţi, pe cei nebăgători in seamă sau potrivnici – dar totuşi oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei ii induplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mantuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.

Al doilea gand de ajutor e primirea de mai inainte ca bun, a ceea ce oranduieşte şi face Dumnezeu, şi ştiind că nimic nu se intamplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărarea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gandul al treilea e că in suferinţe fără de voie s-au mantuit mucenicii, in suferinţe de bunăvoie s-au mantuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mantuiesc pe front, decat s-ar fi mantuit acasă.

Obişnuit, lumea crede că mor in războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis:

“Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie”.

Pe urmă numai singur Dumnezeu ştie – şi precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult il foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, in atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-inşii să aducă la mantuire pe cei de mantuit.

Aşa bunăoară cineva, incărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei “prieteni” ai săi [diavolul, lumea si trupul], ajunge la stramtoare şi nevoie mare. Necazurile ii mai topesc trupul, ii mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul tarcoalelor morţii in jurul vieţii sale, Dumnezeu in atotştiinţa Sa, văzandu-l că s-a indreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cuminte – in chip nevăzut şi minunat il scapă de moarte sigură. Dacă insă il ştie, că mai tarziu va avea o pocăinţă şi mai bună, ii va mai ingădui printre mai multe şi mai grele primejdii, scăpandu-l din fiecare, căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, – şi mai tarziu il scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie intorcandu-l spre viaţa pămantească, ca pe un inţelepţit.

Pe cei ce insă n-au statornicie in bine, ci iarăşi s-ar intoarce la rele, uitand făgăduinţa ce au făcut-o la stramtoare, pe unii ii scoate din viaţa cea deşartă, atunci cand după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca in aceea să se socotească in vecii fără de sfarşit. Aceştia aşa-s mai de caştig pentru mantuire, primindu-i Dumnezeu cu cat de cată pocăinţă.

Pe cei ce trecuţi prin suferinţe au caştigat intărire şi statornicie spre bine şi printr-inşii ştie Dumnezeu că ar dobandi mantuire şi alţii, pe aceştia ii scapă şi-i intoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi ingrămădirii de păcate, iarăşi ii cheamă la şcoală. Şi aşa face de cate ori trebuie şi cu toţi caţi trebuie.

Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără intoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: sau ii pierde in grabă, in chip năprasnic, ca să nu-şi mai inmulţească relele şi aşa, mai uşor să se osandească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să intoarcă, sau să mantuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau indărătnici la sfatul şi rugămintea celor buni.

Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, ii scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai tarziu, tinzandu-şi la fărădelegi mainile lor, ingreunandu-şi astfel sau chiar pierzandu-şi mantuirea şi cheamandu-i de aceea mai devreme, pană nu se schimbă in răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la incercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:

Inţelepciune 3:

Sufletele drepţilor sunt in mana lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dansele munca. Părutu-s-a in ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvarşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă, Şi mergerea lor de la noi sfăramare, iar ei sunt in pace.

Chiar dacă in faţa oamenilor au indurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire, Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a incercat pe danşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.

Ca aurul in topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere intreagă, aşa i-a primit. Străluci-vor in ziua răsplătirii…

Iar dacă sunt cate unii răi, fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvarşească in rele, ca să-şi ia osandă veşnică, – precum s-a spus la cele pentru Saul.

O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecat; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecat. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mantuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult ingerească, şi ne-ar da să inţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpanirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că ingăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neinfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, in faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intăreşte cu liniştea Sa.

Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecat, ii intinde ispită puternică, să se desăvarşească şi ea, spre pedeapsă sigură in ziua Judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frau răutăţii intre oameni, şi mai ales să nu scadă in credinţă incepătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfăramă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie să-i primească Dumnezeu in locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau inainte, scăpand, cu oranduire dumnezeiască, din invelitoarea vieţii celei deşarte.
De obicei oamenii nu se intorc la Dumnezeu decat atunci cand dau de primejdii, adică atunci cand ii ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, in ceasul al unsprezecelea; insă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de manecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne imbie cu iubire. Incă din dimineaţa vieţii, taina sfantă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de imblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, cand mergem noi, de bună voie şi ne mărturisim greşelile.


(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului, Deva, 2006)