Music Player

duminică, 28 noiembrie 2010

"Cocalarul si vinul sfintit" - de Bruno Stefan

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom’ profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom’ profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre “cei buni” şi “cei răi”, dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: “puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori “n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor” au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. “Dom’ profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.

Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.

În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toşi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani (“ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul”). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.

Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom’ profesor, nu mă recunoşti?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
Mădălin? – l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?

Nu dom’ profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.

Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.

La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.

Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.

Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am expus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.

duminică, 21 noiembrie 2010

Parintele Gheorghe Calciu


- Părinte, spuneţi-ne un cuvânt despre războiul nevăzut!

- Noi suntem înconjuraţi pretutindeni de demoni. Sfântul Apostol Pavel spune că tot acest văzduh este plin de demoni care zboară în jurul nostru şi care ne atacă permanent. Toţi avem demoni în noi. Când te îndeamnă ceva din tine să urăşti, să vorbeşti de rău, să fii aspru cu lumea, să nu fii milos, toţi aceştia sunt demoni ai patimilor. Dar fiecare din noi are un demon dominant. La cei mai mulţi dintre noi demonul dominant este trufia. Dar există un demon al lăcomiei, un demon al banului – mamona. Şi aceşti demoni pot deveni demonii noştri dominanţi.

Noi trebuie să luptăm împotriva acestor demoni. Când cineva în mintea ta îţi spune: „De ce te întorci la Dumnezeu, că tu ai făcut aşa de multe păcate încât nu te va ierta niciodată! Cum poţi să te întorci la Dumnezeu, când ştii ce rău ai făcut în faţa Lui?”, tu zici că-i mintea ta, dar în fond e un dialog cu demonul din tine, căci acesta este un demon al minciunii, al deznădejdii.

Întoarce-te la Dumnezeu, căci Dumnezeu te aşteaptă. Când faceţi rugăciunea sunt mii de gânduri care vă asaltează. Când stai la televizor în faţa unui film, două ceasuri nu te mişti de acolo şi mintea ta nu mai fuge. Stai acolo şi te uiţi la ce se întâmplă. Dar încearcă să spui Tatăl nostru şi ai să vezi că o mie de gânduri o să îţi treacă prin minte. Tatăl nostru îl spui într-un minut şi-ţi trec o mie de gânduri prin minte… Zici că nu sunt gânduri păcătoase? Este adevărat, unele gânduri nu sunt păcătoase, pentru că demonul vrea să facă orice din tine, numai să nu spui rugăciunea. In timp ce spui „pâinea noastră cea de toate zilele“, îţi vine în minte că nu ai luat pâine de la magazin, sau te întrebi cât o fi ceasul, sau dacă afară plouă, sau ninge, sau e soare. O mie de gânduri inocente, dar ele toate au rolul satanic de a te îndepărta de la atenţia rugăciunii. Aşa că nu spuneţi: „gândurile mele au fost gânduri simple, copilăreşti”. Sunt copilăreşti, dar substratul lor este foarte adânc.

Cele mai multe fapte pe care le facem noi sunt fapte rele. Mai puţine sunt cele bune, pentru că răul este foarte imaginativ. Uită-te la un om rău câte născoceşte ca să facă rău, câtă elaborare mintală iroseşte ca să-şi închipuie răul, câte mijloace are prin care face păcatul, prin care loveşte… Pe când omul bun este foarte simplu. El ştie că face binele şi îl face. Nu se omoară ca să inventeze tot felul de sisteme ascunse şi subterane.

Cum luptăm cu demonii

Este foarte greu să îi biruim pe demoni cu inteligenţa, cu pocăinţa sau chiar cu credinţa noastră, pentru că demonul este un înger căzut. El are inteligenţă mai mare decât a noastră, putere de înţelegere mai mare decât a noastră, el vede lucrurile mai mult decât noi. In orice luptă cu demonii, dacă nu suntem foarte bine căliţi, suntem pierduţi.

Rugăciunea e una dintre cele mai puternice arme pe care am primit-o de la Iisus Hristos, armă de care dracii fug. Rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare era aşa de puternică, încât atunci când începea el să se roage, toţi demonii fugeau. Dumnezeu a pus în el această putere extraordinară, pe care o poate pune şi în noi, credincioşii de rând. Să avem o rugăciune puternică, nu chiar ca să mutăm munţii, dar măcar să speriem demonii, să ne curăţim. Calea postului este o cale de curăţire a trupului spre transparenţa cărnii, pentru că o carne îmbuibată este nepenetrată de duh. Nu se poate ca Duhul lui Dumnezeu să pătrundă într-o carne sătulă, îngrăşată. De aceea postul care duce la flămânzire face trupul mai transparent pentru cuvântul lui Dumnezeu. Inţelegem mai uşor poruncile lui Dumnezeu şi primim puterea de a-l birui pe diavol. Nu întotdeauna, fiindcă sunt demoni care nu se sperie de oricine.

Am şi eu experienţa mea. Am avut aici, acum câţiva ani, un tânăr american care era posedat. Nu făcea rău. Nu cădea jos, nu făcea spume la gură, dar avea o neîncredere totală în oameni. Se temea de Dumnezeu şi de biserică. Avea o frică. Când îi citeam molitvele Sfântului Vasile cel Mare, era cuprins de un tremur nervos. Gândul lui probabil se contracta în acele momente, încât scotea nişte sunete inumane. Nu făcea rău, nu m-a atacat niciodată, nu a încercat să mă lovească, să fugă de sub epitrahil. Dar avea aceste manifestări, care erau ale unui demon ce se sălăşluise în el, şi până când nu şi-a descărcat sufletul în spovedanie, nu a scăpat de acel demon. In momentul în care cade sub ispită, vine la mine şi îi citesc, până azi îi citesc rugăciunile. Dacă diavolul pune stăpânire pe inima lui, se manifestă aşa cum am spus, dacă nu, se manifestă numai prin gânduri, prin închipuiri păcătoase. Rugăciunile încep să lucreze, dar vin şi ispitele, îl luptă tot felul de imagini, gânduri care-i spun că Dumnezeu nu are putere asupra lui, că rugăciunile pe care i le citesc eu nu au aceeaşi putere ca la Sfântul Vasile, şi alte lucruri din acestea, ca să-l scoată de sub influenţa rugăciunii. Dar dacă ai o rugăciune puternică, dacă ai postit înainte, să ştiţi că diavolul fuge.

Dumnezeu lucrează prin cei care cred şi au primit harul lui Dumnezeu prin preoţie, indiferent de valoarea sau păcătoşenia lor. Unii sunt atraşi de intelectul unui preot, alţii de puterea rugăciunii, alţii de cuvântul duhovnicesc. Totdeauna există ceva care te atrage la un preot şi el prin aceasta are putere. Acesta e Harul care i s-a dat prin punerea mâinilor, prin care poate să lege tot ce se poate lega pe pământ şi să dezlege tot ce este legat pe pământ, după cuvântul Evangheliei.

Nu vă temeţi de gândurile de necredinţă

- Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

- Prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte“. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?“. „De şapte ani“, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de treizeci de ani monah şi el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

(Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

luni, 15 noiembrie 2010

Postul cel adevărat


Prin post înţelegem abţinerea de la mâncare şi băutură (nu simpla înlocuire de alimente), cu intenţia de a înfrâna firea, de a crea senzaţia de foame. Şi aceasta nu pentru că anumite alimente ar fi necurate, deoarece nimic din creaţie nu poate fi respins ca necurat (I Tim. 4, 4), ci pentru că abţinerea este un semn al libertăţii şi al biruinţei voinţei, al dorinţei de a fi flămând şi însetat. Postul înseamnă înainte de orice consacrarea trupului, aducerea firii ca jertfă, dispoziţia de a împărţi cu semenul prinosul, ca astfel să fie dreptate şi egalitate pentru toţi.

Ca abţinere totală sau parţială de la anumite alimente pe un timp mai lung sau mai scurt, postul este o practică existentă în diferite forme în majoritatea religiilor vechi sau noi ale omenirii. El a fost practicat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

Marii Profeţi ai Vechiului Testament au postit şi au combătut greşita înţelegere a postului doar ca renunţare la anumite mâncăruri (făcută adesea doar de ochii oamenilor), arătând în ce constă adevăratul post. „Nu ştiţi voi postul care îmi place? -zice Domnul, Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine“ (Is. 58, 6-7). Prin profeţi Dumnezeu arăta că postul nu se face pentru a ne mândri cu el în faţa semenilor, cei ce postesc rămânând la fel de răi, sau mai împietriţi ca mai înainte, ci tocmai pentru înmuierea acestei învârtoşări a inimii, şi în vederea ajutorării celor în nevoie, sens subliniat apoi de Hristos, care şi El a practicat insistent postul (Mt. 4,2) şi a vorbit despre condiţiile adevăratului post. „Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc fetele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns“ (Mt. 6, 16-18). Dacă privim întregul capitol sase al Evangheliei după Matei, unde ne sunt date indicaţii în legătură cu o serie de manifestări ale noastre ca oameni credincioşi, vedem că Hristos acordă postului, alături de rugăciune şi milostenie o mare importantă. El spune pur şi simplu cum să ne rugăm, cum să miluim pe cei în lipsă, cum să postim, prezentând aceste manifestări ca fiind de la sine înţelese. Problema de a nu posti, de a nu ne ruga sau de a nu face milostenie nici nu intră în discuţie. Ţinând seama de acest lucru, Biserica noastră a rânduit pentru noi cei credincioşi o serie de zile în care să însoţim celelalte acte de credinţă şi cu post.

Urmând exemplului Mântuitorului, Care învăţase pe Ucenicii Săi că postul este inseparabil de rugăciune (Mt.4; Mc. 9, 29), şi Care El Însuşi însoţea rugăciunea şi cu post, Sfinţii Părinţi au insistat asupra faptului ca toate zilele şi perioadele de post să fie în acelaşi timp răstimpuri în care intensificăm rugăciunea şi privim mai mult şi spre nevoile aproapelui. „Postul înaltă rugăciunea la cer făcând-o să urce ca o aripă“spunea Sfântul Vasile cel Mare. In înţelegerea Părinţilor abstinenta trupească e doar o pregătire necesară ca să ne putem ruga cu adevărat.

„Să postim şi noi cu inima curată, şi să ne curăţim trupul, şi tot duhul cu totul lui Dumnezeu să-l închinăm.“

Postul este desăvârşit doar atunci când abţinerea de la mâncărurile de dulce este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual, cu încordarea voinţei spre purificarea sufletului, spre alungarea gândurilor şi dorinţelor păcătoase spre înfrânarea de la tot răul moral (păcat).

„Ziua postului părăsire de păcate să-ti fie, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere; ca să scapi de prăpastia răutăţii şi să iubeşti numai căile care duc la odihna cea de acolo.“

„Să postim post primit, bineplăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit.“

Este de la sine înţeles că un om care se roagă Dumnezeului iubirii şi al milei, trebuie să devină şi el iubitor şi milostiv. Astfel postul lui devine o manifestare exterioară a rugăciunii, a stării lui lăuntrice. Prin frumuseţea sa postul desenează în trup o icoană a vieţii nemuritoare; purtarea pe care el o implică sugerează starea veacului celui nou şi ne învaţă ce hrană duhovnicească vom primi la Înviere.

Cel ce îşi duce viata în post şi rugăciune, pe pământ fiind, trăieşte asemenea ca în cer, aceasta trebuind să se vadă în urmările postului şi rugăciunii în viata lui cotidiană, în faptul că el e tot mai plin de iubire de Dumnezeu şi de semenii pentru care se roagă, şi cărora le va arăta şi el dragoste (sau milă) după modelul Dumnezeului iubirii şi al milei căruia el se roagă.

Sf. Vasile cel Mare spunea că „postul sporeşte numărul caselor, e mamă a sănătăţii, educator al tinereţii, podoabă pentru bătrâni, însoţitor bun drumeţului, tovarăş demn de încredere pentru soţi.“

Acestea sunt motivele pentru care şi noi în năzuinţa de a ne înălţa spre Dumnezeu prin fapte bune ne străduim a-L sluji după puterile noastre în „post şi rugăciuni“.

Episcop-vicar Sofian Braşoveanul

duminică, 14 noiembrie 2010

Viata Sfantului Nectarie din Eghina


Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881, se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.

În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani, evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi, orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belșug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiţia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfinte Moaște

Moaştele Sfântului Nectarie se găsesc la mănăstirea pe care a întemeiat-o în Eghina. Mâna stângă se află în catoliconul Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos. Părticele din moaştele Sfântului se mai găsesc şi la Biserica Sf. Nectarie (Charlotte, Carolina de Nord).

În România, părticele din moaştele Sf. Nectarie se găsesc la Mănăstirea Putna (racla cu Moaștele este în Sf. Altar), la Mănăstirea Radu-Vodă din București (racla se găseşte în pronaos) și la Biserica "Sf. Ierarh Nectarie" din Iași (în Sf. Altar), precum și la Schitul Sfinții Ioan și Nectarie (Brădetu, Argeș), racla fiind așezată în naosul paraclisului.


Sfat: Rugati-va sfintilor cu credinta! Ei sunt vii si ne ajuta ori de cate ori avem nevoie, daca doar le-o vom cere.

Sf. Ierarh Nectarie din Eghina - Aproape de sufletul meu















miercuri, 10 noiembrie 2010

Despre conştiinţă - Sf. Ignatie Briancianinov


Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decât mintea. Este mai greu sa amagesti constiinta decât mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste îndelung. Constiinta este legea fireasca.

Constiinta l-a calauzit pe om pâna la Legea scrisa. Omenirea cazuta si-a însusit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos a împartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui. Învatatura lui Hristos, pecetluita de Sfântul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit-o pacatul (Evr. 10‚ 22). Dupa ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si înaltata de urmarea învataturii lui Hristos.

Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindca orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra constiintei, abatând-o de la lucrarea ei cea dreapta. Pacatele de buna voie întuneca, înabusa, adorm constiinta. Orice pacat necuratit prin pocainta lasa o întiparire vatamatoare în constiinta. Viata pacatoasa îndelungata, aleasa în chip liber, omoara oarecum. A omorî constiinta este, de fapt, cu neputinta. Ea îl va însoti pe om pâna la înfricosatul judet al lui Hristos: acolo îl va da în vileag pe cel ce nu a ascultat-o.

Dupa tâlcuirea Sfintilor Parinti, vrajmasul omului pomenit în Evanghelie (Mt. 5, 25) este constiinta. Întocmai: ea este un vrajmas, fiindca se împotriveste oricarei întreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem. Pastreaza pacea cu acest vrajmas pe calea ta catre cer, în vremea vietii pamântesti, ca sa nu te pârasca în vremea când se va hotarî soarta ta pentru vesnicie. Spune Scriptura: Mântuieste din rele sufletul, martorul credincios (Pilde 14, 26). Martorul credincios este constiinta nespurcata: ea izbaveste sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de gresale pâna a veni moartea si de muncile vesnice dupa moarte.

Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin învatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin plinirea lor. Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pâna si cele mai marunte. Nu fa silnicie vrajmasului tau, constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tânguie Proorocul, în numele Domnului, pentru cei ce îsi calca în picioare constiinta, ce îsi întind curse lorusi: „Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a început a merge dupa desertaciuni” (Osie 5, 11). Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit mereu. El e pazit atunci când omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.

Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica însemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare în picioare a constiintei. De la parutele fleacuri, de la pacate neînsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari. „Ce însemnatate are asta”. „Doar nu e un pacat mare!” „Ce, asta e pacat!?” „Asta nu e pacat !“. Astfel judeca cel nepasator fata de mântuirea sa atunci când se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu. Întemeindu-se pe astfel de judecati ne-întemeiate, el nu conteneste a calca în picioare constiinta sa. Taisul acesteia se toceste, lumina ei se înnegureaza; în suflet se revarsa întunericul si frigul nepasarii si nesimtirii. Nesimtirea devine în cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; adesea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, în vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei. Într-o astfel de stare de întunecare si nesimtire înfricosata, feluritele pacate intra slobod în suflet, tocmindu-si în el bârlog. Pacatele, învechindu-se în suflet, se preschimba în obiceiuri la fel de puternice ca si firea, iar câteodata si mai puternice decât ea. Obiceiurile pacatoase se numesc patimi. Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, în lanturile pacatului, intrând în robia lui. Cel care, trecând în chip statornic cu vederea înstiintarile constiintei, se lasa a cadea în robia pacatului, numai cu foarte mare osteneala, cu împreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, în însusiri ale firii.

Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si râvna de care esti în stare sa îti pazesti constiinta. Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toate poruncile dumnezeiesti, atât cele învederate tuturor, cât si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta. Pazeste-ti constiinta fata de aproapele: nu te multumi doar cu o purtare parut buna fata de aproapele! Sa ceri de la tine însuti ca sa fie multumita si constiinta ta de aceasta purtare. Ea va fi multumita atunci când nu doar faptele, ci si inima ta vor fi în privinta aproapelui asa cum porunceste Evanghelia. Pazeste-ti constiinta fata de lucruri, îndepartându-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepasare, amintindu-ti ca toate lucrurile de care te folosesti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului. Pazeste-ti constiinta fata de tine însuti. Nu uita ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca esti dator sa înfatisezi acest chip, întru curatie si sfintenie, lui Dumnezeu Însusi.

Vai, vai! Vai si amar va fi daca Domnul nu va recunoaste chipul Sau, nu va gasi în el nici o asemanare cu Sine. El va rosti înfricosata osânda: „Nu va cunosc pe voi” (Mt. 25, 12). Chipul netrebnicit va fi aruncat în vapaia nestinsa a gheenei. Nesfârsita bucurie va cuprinde acel suflet la care cautând Domnul, va recunoaste în el asemanarea cu Sine, va vedea în el frumusetea pe care El, în nesfârsita Sa bunatate, a împropriat-o lui atunci când l-a zidit, pe care a refacut-o si a înmultit-o atunci când l-a rascumparat, pe care i-a poruncit sa o pazeasca întreaga întru neprihanire prin îndepartarea de tot pacatul, prin pazirea tuturor poruncilor evanghelice. Netacutul, nepartinitorul paznic si aducator aminte al acestei îndepartari si paziri e constiinta. Amin.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Temnita de la Aiud


Cand au ajuns la putere, comunistii au inventat cele mai diabolice metode de asa-zisa corectie. Orice ar fi putut face atingere la oranduire era distrus fara discernamant. Asa au fost ucisi sute de mii de oameni in cumplitele temnite comuniste, iar intelectualitatea, cea care prin valoarea sa incontestabila ar fi amenintat pozitia noului sistem, era decimata metodic.
Inchisoarea de la Aiud era cea mai severa din S-E Europei. Pavilionul Celular era o cladire in forma de T, cu patru niveluri, fiecare avand 78 de celule si doua saloane mari. In interiorul inchisorii, mai era o inchisoare numita Zarca - o cladire cu parte si etaj, totalizand 70 de celule - ridicata din ordinul imparatesei Maria Tereza, pentru osanda bietilor romani ardeleni. Incepand din anul 1929, Zarca a fost declarata insalubra, dar nu s-a tinut cont de acest fapt. Peretii Zarcii erau umezi pana la inaltimea de 1-1,5 m si pe alocuri mucegaiti. Incepand din vara lui 1953, in Zarca si cele doua sectii s-au montat peste geamuri, obloane de culoare albastra, iar in Celular, jaluzele din lemn, de aceeasi culoare, asa incat sa nu se poata vedea in curte. Doar printre crapaturi, se mai zarea un mic petic de cer. Timp de peste 200 de ani, bietii romani au umplut aceste celule de aspra pedeapsa. Acolo au facut osanda cei mai mari oameni ai neamului romanesc, profesori universitari, savanti, fosti ministri, oameni de cultura, politicieni si tot acolo au murit 34 de generali vestiti, eroi din ultimul razboi mondial.
La intalnirea celor doua aripi ale T-ului, vest si sud, precum si in nord si vest, fiecare nivel avea doua Celule Negre, numite asa pentru ca erau lipsite de geamuri si de orice orientare in afara, spre lumina zilei. Erau prevazute cu o singura gura de aerisire catre planseul Celularului, insa teava avea mai multe coturi care impiedicau patrunderea luminii din afara. Usa fiind inaltata cu vreo 3-4 cm, se facea tiraj cu intrarea principala a Celularului, curentul fiind devastator pentru detinutul aflat in una din acele celule. Cu vina sau fara vina, acolo statea un singur detinut care, indiferent de anotimp, era dezbracat.
Timpul de sedere in aceasta celula era de cel putin o zi si o noapte, dar s-au inregistrat cazuri cand au stat si zile la rand, majoritatea iesind de acolo foarte bolnavi.Totul era calculat diabolic. In incaperea respectiva, nu exista pat, banca, vas de apa sau tineta pentru necesitati. Absolut nimic! Daca iti era sete, nu deschideau usa decat dupa lungi ore de asteptare.
Masa care li dadea detinutilor avea intre 600-700 calorii zilnic. Apa era rationalizata - cam 32 linguri/om, din care se lua pentru baut, pentru spalarea vaselor, a mainilor si a fetei. Dupa putina vreme, detinutii abia se mai puteu ridica, tinandu-se anevoios de pereti. Muschii se atrofiau, ramanand doar pielea care le mai acoperea oasele.
Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al inchisorii Aiud (ulterior, acesta va muri in conditii suspecte, acuzat de comunisti ca ar fi protejat anumiti detinuti), din septembrie 1949 si pana la sfarsitul lui august 1950, au murit de foame 625 de detinuti care au fost apoi aruncati in Rapa Robilor.
Pentru detinutii politici din Aiud, anul 1950 a insemnat poate cea mai grea perioada de-a lungul existentei acestei temnite. Exceptand camerele mari, cele 321 celule erau pline pana la refuz; cei peste 2400 detinuti, cate 8 in fiecare celula, stateau intinsi direct pe dusumea astfel incat sa nu mai ramana nici- o palma de loc neocupata. In acea perioada, Aiudul se afla in plin regim de exterminare.
Una din metodele diabolice folosite de comunisti era camasa de forta. Pedepsitul era infasurat strans, crucis peste piept. Apoi urma supliciul. Doi militieni trageau de capatul sforii cu care era legat, sa nu mai poata respira normal. Dupa un sfert de ora, schingiuitul lesina. Daca nu era dezlegat, sangele tasnea pe nas sau pe gura si moartea era iminenta.
Detinutii erau infometati, batuti, umiliti, tinuti in frig. Un an, doi, zece, doua zeci ... Felul cum mureau oamenii era infiorator. Unii mureau in spasme, aiureli. Altii se ridicau in picioare, schelete vii si se prabuseau in sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Altii se sprijineau de pereti, incercand sa se ridice si cadeau in cap sau se indoiau ca lumanarile inmuiate de caldura, in sfesnic. Altii, cu gurile cascate ca niste hauri, cu ochii prabusiti in orbite suspinau "apa.....apa!!!...."

Suflet întunecat

ntr-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat.

La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!

Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu pricina.

Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.

Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:

- Vezi tu, unii oameni sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi “îngheaţă” în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul.

Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări!

Trebuie decât să le caute!

Însă alţi oameni – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este “îngheţat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine!

La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

“Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. ” (Sfântul Vasile cel Mare )

Leon Magdan – Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe

marți, 2 noiembrie 2010

FERITI-VA de site-ul ANGELINSPIR. MISA declanseaza operatiunea "Saptamana Arhanghelilor"



Oficial, organizatorii, care neagă orice legătură cu MISA, susţin că vor să compenseze „ impactul malefic al Halloween-ului şi promovam organizarea în aceeaşi perioadă a Săptămânii Îngerilor, manifestare spirituală care se derulează simultan în mai multe oraşe din ţară şi din străinătate. Prin această iniţiativă unică la nivel planetar, mii de oameni apelează la unison graţia şi susţinerea lumii îngerilor. Astfel că fiecare dintre noi avem de ales: teroarea demonilor sau binecuvântarea paradisului. Ambele ne sunt la îndemână, alegerea e a noastră!“.

Invitaţia la eveniment, la Braşov, este făcută online pe http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-brasov.html. Site-ul este inregistrat pe numele Bogdan Penescu, membru MISA (e trecut in lista ONG-urilor) si instructor MISA in Bucuresti, care a preluat anul 1 de curs. A tinut alaturi de presedintele MISA, Gabriela Ambarus, conferinta de deschidere a cursurilor MISA de anul acesta: CITEŞTE AICI.

Acest eveniment ce se vrea a fi cultural-umanitar, care pina anul trecut purta numele de “Saptamana Ingerilor”, este organizat de ani de zile de mult controversata secta MISA care il are ca lider pe Gregorian Bivolaru. Initial, in anul 2005, MISA si-a asumat “paternitatea” pentru acest eveniment, in anii urmatori insa, datorita problemelor pe care le are cu justitia, presa si opinia publica, a inchiriat spatiile necesare desfasurarii acestui eveniment prin diverse fundatii si asociatii pe care le controleaza din umbra(Sophrozin, Satya , Diamant, Anima Mundi etc).

PIna anul trecut, de pe site-ul oficial al MISA reiesea clar ca evenimentul a fost initiat de aceasta organizaţie
“Şcoala de Yoga MISA organizează în fiecare an în mai multe oraşe din România şi străinătate “Săptămâna Îngerilor”, o manifestare inedită în timpul căreia au loc spectacole artistice, expoziţii, conferinţe şi numeroase meditaţii. În timpul acestei săptămâni, lumea îngerilor revărsă asupra celor care meditează la unison, un ocean infinit de iubire şi graţie divină.”
Dupa articolele din presa de anul trecut au scos acest pasaj din articolul de pe site-ul oficial. Pe site-ul oficial al Saptamanii Arhanghelilor de anul acesta se anunta ca, la Brasov, evenimentul ar fi organizat de Casa de Cutura a Studentilor si de Asociatia Civica Egalitatea.

In toamna anului 2009, cu putin inainte de “Saptamana Ingerilor”, in doua articole din Gardianul au fost prezentate doua cursante MISA, prestatoare de videochat erotic, care in anii trecuti au participat pe post de “ingeri” la “Saptamana Ingerilor” din Timisoara si Brasov.
http://stiri.kappa.ro/actualitate/05-10-2009/ziua-inger-misa-noaptea-demon-porno-vezi-film-46721.html

http://www.exmisa.ro/viewtopic.php?p=38195#p38195
Tot anul trecut au fost retrasi de la eveniment copii de la o gradinita din Galati si elevi de la o scoala din Hintesti si de la un liceu din Pitesti, care urmau sa participe la diverse spectacole din cadrul Saptaminii Ingerlilor din orasele respective:

In legatura cu nivelul spectacolelor din cadrul Saptamanii Ingerilor de anul trecut de la Brasov se poate edifica oricine vizioneaza clipul publicitar postat pe youtube anul trecut:
„Ca fosta instructoare la filiala MISA din Essen, Germania, ma aflu in posesia unor informatii (expuse si pe forumul www.exmisa.ro) ca mai tot ce s-a scris in presa romana despre aceasta secta este adevarat. Cea mai grava problema, pentru mine ca femeie si mama a unei fete de 17 ani, este faptul ca MISA, sub paravanul unei scoli de yoga, isi trimite adeptele (printre ele multe cu studii superioare: medicina, biologie, etc) sa lucreze pe videochat erotic sau in baruri de striptease (luindu-le apoi banii) si ca este implicata in productia de filme pornografice (de multe ori chiar fara ca protagonistele sa stie ca vor fi “vindute la taraba”)“, a delcarat, pentru Adevărul, Cecilita Tiz.
DIn acest motiv, Cecilia a sesizat CAsa de Cultura a Studenţilor, însă răspunsul a determinat-o să se adreseze presei.

„Catre d-na Cecilia Tiz,

Ca urmare a e-mail-ului trimis de dumneavoastra la aceasta adresa in data de 25.10.2010,va informam urmatoarele:
1.Intre Casa de Cultura a Studentilor Brasov si Asociatia Civica Egalitatea exista un protocol de colaborare semnat in anul 2010 prin care aceasta asociatie promoveaza imaginea Casei de Cultura a Studentilor Brasov in cadrul unor evenimente.
2.In ceea ce priveste acest eveniment,Saptamana Ingerilor,din actul aditional incheiat la protocolul de colaborare,reiese ca evenimentul ce urmeaza a fi organizat nu contravine niciunei legi valabile in Romania.Presupusa dumneavoastra afiliere a acestui eveniment la controversata secta MISA se bazeaza pe articole aparute pe bloguri si alte site-uri private si pe presupuneri facute la adresa unor persoane in baza unor articole din ziare.
3.In acelasi act aditional incheiat intre Casa de Cultura a Studentilor si Asociatia Civica Egalitatea,aceasta din urma,isi asuma raspunderea in legatura cu legalitatea tuturor aspectelor evenimentului la care faceti referire.
In concluzie va raspundem urmatoarele :
a.Daca doriti sa adresati Casei de Cultura o scrisoare oficiala sau o plangere legata de vreo activitate,va rog sa o faceti pe cale oficiala,prin scrisoare cu confirmare de primire,trimisa la adresa noastra : Str. Memorandului nr 39 ,Brasov,judetul Brasov,in care va rugam sa va treceti toate datele de identificare,eventual si o copie dupa actul de identitate,pentru a avea certitudinea ca suntem interpelati de o persoana reala.
b.Legat de afilierea acestor evenimente la calendarul MISA,nu am gasit dovezi elocvente care sa confirme acest lucru,drept pentru care,consideram ca evenimentul Saptamana Ingerilor nu incalca nici o lege de drept sau morala.
c.Va asiguram pe aceasta cale ca in perioada desfasurarii evenimentului Saptamana Ingerilor,Casa de Cultura a Studentilor isi va trimite un responsabil pentru a supraveghea legalitatea activitatilor desfasurate.
In cazul in care vor fi constatate incalcari ale legilor in vigoare,vom sesiza organele competente.
Cu deosebita consideratie,
Lăcrămioara Popescu-Bâscă -Director Coordonator
CCS Brasov“

Pe de altă parte, organizatorii sustin că vor avea loc expozitii de pictura cu tema “Lumea ingerilor”, conferinte cu invitati care vor vorbi de angeologia crestina, teatru de papusi pentru copii, teatru initiatic pentru cei mari, concerte de muzica inspirata de ingeri, filme documentare despre ingeri. Saptamana ingerilor are deja o traditie de 7 ani si spre deosebire de anii trecuti acest eveniment poarta denumirea de Saptamana Arhanghelilor, deoarece anul acesta vom celebra arhanghelii.

Locaţiile din ţară sunt următoarele:
Bucuresti: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-bucuresti.html
Bacau: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-bacau.html
Brasov: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-brasov.html
Constanta: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-constanta.html
Cluj-Napoca: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-cluj-napoca.html
Iasi: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-iasi.html
Oradea: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-oradea.html
Ploiesti: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-ploiesti.html
Sinaia: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-sinaia.html
Timisoara: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-timisoara.html
Vaslui: http://angelinspir.ro/saptamana-ingerilor/saptamana-ingerilor-la-vaslui.html

(preluare Sacciv blog)