Cuviosul Siluan Athonitul – Despre Părintele Ioan din Kronștadt

Pe Părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfânta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare. Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit de Duhul Sfânt, şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.

Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum S-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu. (Luca 24, 32).

Şi Părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi binecuvântarea iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

Unii gândesc rău despre Părintele Ioan şi prin aceasta întristează pe Duhul Sfânt Care via întru el şi viază întru el şi după moarte. Ei spun că era bogat şi se îmbrăca bine. Dar ei nu ştiu că bogăţia nu dăunează celui întru care viază Duhul Sfânt, pentru că sufletul acesta este cu totul în Dumnezeu şi este preschimbat de Dumnezeu, și uită de bogăție și haine. Fericiți oamenii care îl iubesc pe Părintele Ioan, pentru că el se va ruga pentru noi. Iubirea lui pentru Dumnezeu, este fierbinte, el însuşi era cu totul într-o iubire aprinsă.

Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine Însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dumnezeu.

O, mare Părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lăsat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu bucuros că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.

 

(Cuviosul Siluan Athonitul,  Între Iadul Deznădejdii şi Iadul Smereniei, Ed. Deisis, 1996)

"Eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe..."

- Dragă, eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe...Adică, ori îl iubeşti, şi-l iubeşti cu defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi nu-l iubeşti cu calităţi cu tot. Când iubeşti pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubeşti şi-l duci în iubire.

În ce mă priveşte pe mine, să ştiţi că toate prieteniile mele, câte le-am avut până acum şi câte voi mai avea de acum încolo, le-am programat pentru veşnicie.

Eu nu mă simt bine când aud pe cineva: "Am fost prieten, dar nu mai sunt prieten...am pierdut o prietenie. " Şi eu ma pierdut prietenii, dar nu din pricina mea...sau cel puţin am conştiinţa că eu nu am făcut ceva ca să se piardă prieteniile.

Eu mi-am făcut partea mea, mai departe pentru cealaltă parte a vieţii, şi pentru toată vremea. Orice prieten pe care l-am avut poate să se întâlnească cu mine ca prieten, pentru că eu îmi fac partea mea.

Aşa şi-n chestia aceasta: dacă vrei să-l iubeşti, nu-l judeci, ci îl primeşti aşa cum e. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi dacă-i prăpădit; e tot copilul lui şi tot îi vrea binele şi tot vrea să fie altfel.
Dacă iubeşti pe cineva, în ciuda păcatelor sale (ca minciuna, nestatornicia, făţărnicia), dar după multe încercări nu reuşeşti să-l schimbi, e bine să renunţi la iubirea aceasta?

(Extras din Pr. Teofil Paraian,“Din ospatul credintei”)

Crăciunul în pușcărie cu părintele Bartolomeu Anania, anul 1943

Se apropiau Sărbătorile. Într-o bună zi am fost chemat în biroul comandantului.

– Ascultă, părinte, dumneata ești singurul popă în pușcăria asta. Vreau să profit de ocazie și să am slujbă de Crăciun.

I-am explicat că eu nu sunt preot, ci numai diacon.

– Diacon-nediacon, mie să-mi faci slujbă de Crăciun! Acolo, în țarc!O să ia parte toți deținuții și corpul de gardă. Și să predici despre Nașterea Domnului și pacea de sus. I-am spus lui Teofănescu să-mi facă un cor de colinde, cu legionarii lui. Le-am dat ce trebuie, să facă și ostea. Și dumneata să-mi spui ce-ți trebuie, și dau ordin să ți se aducă.

Ne-am înțeles!

A fost în anul acela, 1943, un Crăciun de neuitat, în țarcul cel mare al închisorii de pe Negru Vodă [București n.n], pe zăpada bătătorită de tălpile pușcăriașilor. Chiar și condamnații la moarte fuseseră scoși din lanțuri și puși la rând, în careu, să asculte slujba, în timp ce santinelele se ordonaseră împrejurul gardului de sârmă ghimpată, întărită de patru ostași culcați, cu mitraliere în poziție de tragere. Corpul de gardă, cu ofițerii în frunte – și cu comandantul însuși –, asista din balcon.

O masă așternută cu un cearceaf alb, în mijloc, era altarul, pe care așezasem o cruce, icoana Nașterii Domnului și o carte de slujbă. Îmbrăcat în stiharul diaconesc, cu orarul pe umăr, aveam la îndemână și o cădelniță cu tămâie, totul adus de la mânăstirea Antim, prin părintele Grigore, care acum venea liber la închisoare, să-și viziteze și asiste prietenul. Cum diaconul nu are voie să îmbrace stiharul fără binecuvântarea unui preot, luasem blagoslovenia părintelui Firmilian, tot prin mijlocirea lui Grigore. În careu, alături de altarul improvizat, era Teofănescu cu toată grupa de legionari, în fața cărora strălucea o splendidă stea de Crăciun, luminos împodobită de cei mai iscusiți meșteri ce se putuseră afla printre deținuți.

Serviciul a constat din slujba Utreniei și a Obedniței, cu accent deosebit pe troparul, condacul și catavasiile Nașterii... Hristos se naște, măriți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L ! Hristos pe pământ ! Înălțați-vă, cântați Domnului tot pământul, și cu veselie lăudați-L, noroade, că S-a preaslăvit! E greu de spus câtă veselie putea fi în celebrarea acestui praznic acolo, în țarcul de sârmă ghimpată al pușcăriei de pe Negru Vodă, dar sunt sigur că o anume bucurie interioară, un anume sentiment al libertății spiritului, care înfrunta gărzile și mitralierele dimprejur, ne copleșise pe toți. Era liniște mare pe fețele supte ale acelor osândiți, încovoiați sub destine, iar corul a avut inspirația de a cânta răspunsurile încet, dulce, frumos, nuanțat, lipite pe împrejurare. Era ger, iar nouă ni se făcuse cald și bine.

Am ținut și predică, una din predicile mele de zile mari, adresată direct osândiților și celor care-și așteptau osânda. Am văzut lacrimi înochii multora, și cred că nici eu nu eram departe. Apoi corul a cântat colinde; pe cele mai cunoscute le-a cântat toată suflarea.

La prânz li s-a dat deținuților mâncare cu carne și, pe răspunderea comandantului, câte o jumătate de pahar de vin.

Când mă gândesc că mai târziu am petrecut alte șase Crăciunuri la celulă, într-o tăcere grea, copleșitoare, întreruptă doar de intervenția gamelei cu arpacaș, am sentimentul că trebuie să-i fiu recunoscător maiorului Panaitescu pentru faptul de a le fi oferit celor ce se aflau sub custodia lui o tresărire de suflet și, cât de cât, un Crăciun.

(ÎPS Bartolomeu Anania - Memorii)

Sfaturi!

Frumuseţea trupească ce nu este unită cu virtutea sufletului îi poate atrage pe soţi douăzeci-treizeci de zile, iar după aceea nu vor mai avea putere, ci, descoperind celelalte însuşiri ale soţiilor, îşi vor pierde dragostea pentru ele. Dacă trebuie ca soţiile să facă ceva pentru a le place soţilor, aceasta este împodobirea sufletului, nu împodobirea trupului spre pierzanie. Nu atât înfăţişarea îi face iubitori pe soţi, cât cuminţenia, bunătatea, gingăşia şi hotărârea de a-şi da viaţa pentru bărbat.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt.

Unii bărbaţi îmi spun: „Nu mă înţeleg cu femeia mea. Avem caractere deosebite. Cum poate face Dumnezeu astfel de lucruri ciudate? Nu putea, oare, rândui nişte situaţii astfel încât să se potrivească soţii, ca să poată trăi duhovniceşte?". Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Ați fi dărâmat casa. Sau dacă amândoi ați fi caractere blânde. Ați fi dormit în picioare. Dacă ați fi fost zgârciţi, v-ați fi potrivit, dar ați fi mers amândoi în iad. Iar dacă ați fi fost amândoi cu dare de mână, ați fi putut ține casa? Ați fi distrus-o, iar copiii voştri ar fi umblat pe drumuri. Dacă un lemn strâmb ia tot un lemn strâmb, nu-i aşa că nu se vor potrivi între ele? Ci se vor omorî într-o zi. Dar ia ascultaţi ce se întâmplă! Dumnezeu rânduieşte ca unul bun să ia un lemn strâmb, ca să-l ajute, pentru că se poate ca acela să aibă intenţie bună, dar să nu fi fost ajutat de mic.
Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? „Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi". Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: „Vai, ce-am păţit!" va spune unul, „Vai, ce-am păţit!" va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: „Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!". Am văzut aceasta la multe perechi de soţi.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie)

 Dragostea este cea mai puternică armă care există. Nu este putere sau armă mai mare decât aceasta, care să poată lupta împotriva dragostei. În faţa dragostei totul cade.
Vedeţi, îngerii nu se lasă robiţi de lucruri aşa cum facem noi, cei căzuţi. Noi, cei căzuţi, ca și duhurile căzute, ne robim de obiecte, bunuri şi făpturi. Cetele îngereşti, însă, nu o fac. Şi cei ce se unesc cu Domnul din toată inima şi întreaga lor fiinţă, nu se înrobesc de nimic aici pe pământ. Nimic nu îi poate robi. Inima lor nu poate fi încătuşată. Ei se află în deplinătatea, în plinătatea harului lui Dumnezeu, uniţi cu Domnul - şi atunci, cu Domnul, îi iubesc pe toţi. Minunat lucru! Atunci simţim că toţi ne sunt dragi, fie ei buni sau răi. Pe toţi îi iubim - singurul lucru neplăcut este că unii, prin gândurile lor, se împotrivesc iubirii, se fac potrivnici binelui. Aceasta îi tulbură și îi îndepărtează de noi.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața)

Părintele Dionisie, despre rolul şi chemarea tinerilor!

Părintele Dionisie Ignat, duhovnicul român de la Sfântul Munte Athos, a arătat o grijă deosebită faţă de tinerii care veneau des la el pentru a primi sfaturi şi cuvinte pline de folos şi de putere duhovnicească.
 Bătrânul Dionisie a ştiut că începutul bun pe care un tânăr îl pune vieţii lui este garanţia că acesta va deveni om plăcut lui Dumnezeu, de aceea insista ca tinerii să nu se înstrăineze de Biserică şi de învăţăturile ei. Pentru cuviosul Dionisie căsătoria şi călugăria sunt încercări care descoperă adevăratul caracter al omului.
Dacă tineretul se ocupă cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi cu povăţuirile Bisericii, totdeauna este câştigat. Trebuie să faci ceea ce te luminează Dumnezeu, ceea ce ştii ca om şi creştin şi ai auzit de la părinţi şi de la fraţi. E bine să citeşti Sfintele Cărţi. Aşa te înarmezi, te întăreşti, pentru că omul îşi are neputinţele lui", spunea cuviosul Dionisie.

Firea omului cunoaşte care-i binele şi care-i răul...
Bătrânul mai arăta că tinerii care se apropie de Biserică trebuie să se comporte oarecum ca şi monahii care îmbracă haina călugăriei, pentru că şi unii, şi ceilalţi pot fi descurajaţi foarte uşor de la primele încercări ale credinţei, şi mai ales ale răbdării. "Prima dată să aibă smerita cugetare. Pe toţi cei din jurul tău să-i socoteşti că sunt mai buni, mai apropiaţi de Dumnezeu ca tine. Pe duhovnic să-l asculţi ca şi cum ţi-ar vorbi Însuşi Dumnezeu, pentru că nu există duhovnic care să te înveţe răul. Totdeauna el o să te povăţuiască să te depărtezi de cele rele şi să te apropii de cele bune. Ăsta-i începutul. Să citim Sfintele Cărţi, învăţăturile Bisericii, fiindcă dacă nu citim învăţăturile Sfinţilor Părinţi, nu-i aşa, de multe ori greşeşte omul fără să ştie. Dar oricât ar fi, firea omului cunoaşte care-i binele şi care-i răul. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea Lui, vasăzică nu a făcut ceva rău, a făcut bine. Acuma, după firea ta cea omenească dată de Dumnezeu, dacă te osârduieşti să fii aproape de Dumnezeu, de-acuma singur vezi: "Lucrul ăsta nu-i bun. Uite, am spus minciuna aceea, dar nu-i bine. Uite, l-am urât pe acela că a făcut o faptă bună, nu-i bine". De la sine, de-acuma, încearcă să te conformezi. Dar, ca să fim mai siguri, să citim scrierile Sfinţilor Părinţi, poveţele Bisericii, că acelea-s hotarul nostru. Da. Şi ca tânăr, să păzeşti cu sfinţenie curăţenia sufletească şi trupească, pentru că nimic spurcat şi necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor."

Două cărări prin care se capătă veşnicia...
Tineri care veneau la părintele Dionisie îi cereau sfaturi în privinţa căii pe care ar trebui să o urmeze în viaţă. Mulţi îi spuneau că nu ştiu dacă să îmbrace haina monahală, căci simţeau o oarecare chemare către vieţuirea în mănăstire, sau să urmeze calea căsătoriei. Părintele Dionisie de multe ori arăta că fiecare om urmează calea pe care este chemat de Dumnezeu, şi ar trebui să aibă răbdare foarte mare şi insistenţă în rugăciune pentru a avea o anumită certitudine şi încredinţare de sus. Celor care se arătau a avea vocaţie de călugărie le spunea să nu se grăbească, ci să încerce o anumită perioadă de timp dacă pot duce viaţa monahală. "De aceea, vedeţi că Bunul Părinte ceresc a lăsat pentru fiecare creştin două cărări de mântuire, două cărări pentru a căpăta veşnicia. Una este căsătoria, pentru a aduce copii în lume şi a-i creşte în frica lui Dumnezeu, cealaltă este viaţa monahală. Acestea două sunt cele mai sigure feluri de vieţuire. Fiecare, după cum îl luminează Sfântul Duh, îşi alege ori una, ori alta, dar să ştii că şi una, şi alta au ispite multe. Ispitele, dacă ai răbdare şi blândeţe, le poţi trece toate. Nunta şi călugăria sunt două Taine bisericeşti lăsate de Bunul Dumnezeu. Alege singur: de vrei să te faci călugăr? Du-te şi încearcă trei ani de zile, şi dacă te împaci şi crezi că o să poţi reuşi, ia asupra ta îngereasca schimă şi cu Dumnezeu înainte, cu răbdare! Iar dacă după trei ani de zile nu te împaci, ai socotit că "am încercat, n-am să pot să fiu călugăr", te duci şi te căsătoreşti. Dar să nu crezi că nu o să fie ispite, şi într-una, şi într-alta. Aşa că ne trebuieşte răbdare, ca să putem trece peste toate ispitele cele mici şi mari. Numai aşa putem trece, după cuvântul proorocului: "Smeritu-m-am şi m-am mântuit"."

Dacă tânărul este creştin bun, de la sine este şi om la locul lui...
Părintele Dionisie spunea că tinerii trebuie să se poarte creştineşte înainte de căsătorie pentru că, având experienţa unei limitări şi înfrânări, pot privi cu responsabilitate şi cu seriozitate spre problemele vieţii de familie. "Relaţiile să fie creştineşti, adică cei doi tineri care vor să se căsătorească să se iubească în aşa fel încât fecioria lor să fie nepătată. Ş-atunci să ştii, când te vei duce la Biserică şi fecioria este nepătată, harul Sfântului Duh te întăreşte ca să rămâi până la sfârşit omul lui Dumnezeu. Dacă eşti destrăbălat înainte de a te duce la biserică, cu greu te mai îndrepţi. Şi oricât te-ai îndrepta, eşti aşa, ca o căruţă hodorogită şi îndreptată. De aceea trebuie mare băgare de seamă a părinţilor la tineret, pentru că datoria părinţilor nu-i atât de a aduce om în lume, cât de a-l face să fie om. Şi fiindcă credinţa noastră este atât de curată. Dacă tânărul este creştin bun, de la sine este şi om la locul lui. Nu poate să fie un creştin bun şi un om rău, nu se poate. Credinţa noastră nu ne învaţă altceva şi nu ne povăţuieşte altceva decât numai şi numai a petrece în lumea aceasta trecătoare şi înşelătoare bine şi a câştiga veşnicia cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrând cele ce ne-a dat Dumnezeu."

În relaţia de familie, părintele Dionisie spunea că armonia şi buna înţelegere depind de firea şi de comportamentul bărbatului. "Prima dată trebuie să se respecte unul pe altul. Bineînţeles, bărbatul este capul familiei, nu-i aşa? Singur ţi-ai ales persoana lângă care vrei să trăieşti toată viaţa şi acum se poate întâmpla de multe ori că ea nu mai e aşa cum ai cunoscut-o la început; a devenit nervoasă, a devenit ocărâtoare. Trebuie să ai răbdare, fiindcă doar cu răbdarea bărbatului şi cu sfătuirea vorbelor bune o aduci ca să fie cea mai bună fiinţă, chiar să fie ea cât de nelalocul ei. Pentru că, scrie Sfânta Carte, "cel ce va scoate din nevrednic vrednic, ca gura lui Hristos se va chema". Nu numai că, după ce ai atras-o către bine şi te-a ascultat, poţi să trăieşti o viaţă bună, dar ai şi plată de la Dumnezeu."

Smerirea sufletului!

Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu, atunci încetează şi suferinţele, şi necazurile. Căci atunci şi suferinţele, şi pătimirile se fac dragi inimii şi sufletului.

Adesea, aici, pe faţa pământului, se abat asupră-ne multe necazuri şi greutăţi. Toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu, atunci încetează şi suferinţele, şi necazurile. Căci atunci şi suferinţele, şi pătimirile se fac dragi inimii şi sufletului. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după înţelepciunea veacului acestuia, aşa cum face lumea. Le înţelegem pe toate altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor. Toate ne sunt bune, pentru că toate sunt dragi lui Dumnezeu. Suntem Zidirea Sa, şi tot ceea ce a fost zidit este al Său. Şi El a zidit acestea pentru Sine, ca să fim  părtaşi la dragostea Sa dumnezeiască, la pacea şi bucuria cea dumnezeiască.
Vedeţi, când sufletul se smereşte, când se supune voii lui Dumnezeu, duhurile viclene nu mai au putere asupra lui - căci se află sub ocrotirea harului Sfântului Duh, este acoperit de focul dumnezeiesc.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița,  Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața,  traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București)

Gânduri despre iubire!

„Când iubeşti, până într-atât te dăruieşti, până într-atât doreşti să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăieşti în propria ta inimă, în propriul tău trup, în propria ta răsuflare, încât cel iubit dintr-o dată ţi se descoperă, în întregimea sa, în tine însuţi, ca tine însuţi”.

„Tot ce există, există din dragoste şi pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Dragostea pe care o revărsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaştem şi vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să ştie ce înseamnă să fii văzător cu Duhul, trebuie să ştie că asta înseamnă să iubeşti”.

„Dumnezeu când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat: ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin prooroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său – L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu această dragoste… Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare al rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru… Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire Dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea”.

„Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină. În această identificare ne descoperim unii pe alţii în Hristos. Aceasta este starea din care apostolul Pavel a putut să zică: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine. În iubire Hristos se descoperă în trupurile şi în sufletele noastre şi noi simţim că aparţinem numai Lui. Iubirea este atotcuprinzătoare şi sufletul simte că numai moartea o poate descoperi (revela) în măreţia şi în lumina ei nesfârşită, moartea ca pecete a dăruirii totale şi fără de întoarcere, aţa cum ni s-a descoperit în jertfa lui Hristos pe Cruce. De aceea nu este dragoste mai mare decât a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, decât a muri”.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Mănăstirea Noul-Neamţ, Moldova - Selectie din lucrarea “A iubi însemnă a ierta”)

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

- "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.

- "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"

Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"

(Arhim. Siluan Visan)

Femeia ca un simbol al lui Hristos ( partea a II-a) - Sf.Nicolae Velimirovici

                                                                Trei măsuri de făină

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).
Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca o infatisare sau simbol a Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.
Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima [painea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?
Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.
Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.
Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor neamurilor si natiunilor omenirii fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma faina fireasca in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, transforma oamenii firesti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant a coborat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul timpului cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gandirii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in armonie, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis, Fiti, dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.
Femeia a fost luata ca model de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

Femeia ca un simbol al lui Hristos (partea I) - Sf.Nicolae Velimirovici

                                         Cele zece drahme: Domnul în chipul unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a  avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.

Fă-ţi timp!

Fa-ti timp....
In trecerea grabita prin lume catre veci,
Fa-ti timp, macar o clipa, sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa vezi durerea si lacrima arzand
Fa-ti timp sa poti, cu mila, sa te alini oricand!
Fa-ti timp pentru-adevaruri si adancimi de vis,
Fa-ti timp pentru prieteni, cu sufletul deschis !
Fa-ti timp sa vezi padurea, s-asculti langa izvor,
Fa-ti timp s-asculti ce spune o floare , un cocor!
Fa-ti timp, pe-un munte seara, stand singur sa te rogi,
Fa-ti timp, frumoase amintiri, de unul sa invoci!
Fa-ti timp sa stai cu mama, cu tatal tau - batrani....
Fa-ti timp de-o vorba buna, de-o coaja pentru caini....

In trecerea grabita prin lume catre veci,
Fa-ti timp macar o clipa sa vezi pe unde treci!

Fa-ti timp sa gusti frumosul din tot ce e curat,
Fa-ti timp, ca esti de taine si lumi inconjurat.
Fa-ti timp cu orice taina sau adevar sa stai,
Fa-ti timp, caci toate-acestea au inima, au grai!
Fa-ti timp s-asculti la toate, din toate sa inveti,
Fa-ti timp sa dai vietii adevaratul sens!
Fa-ti timp ACUM ! ca-n urma zadarnic ai sa plangi,
Comoara risipita a vietii n-o mai strangi. 

(R.Kipling)

Sfaturi pentru soţi!

Arhim. Efrem: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. 

Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

(Starețul Efrem Vatopedinul - „Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004)

Sfaturi pentru o căsnicie fericită!

 

1. Să nu fiţi niciodată supăraţi amândoi în acelaşi timp;
2. Să nu ridicaţi niciodată vocea unul la celă­lalt (cu excepţia cazului când arde casa);
3. Dacă unul dintre voi trebuie neapărat să iasă învingător din dispută, cedează tu;
4. Dacă trebuie să mustri, fă asta cu dragoste;
5. Niciodată să nu aminteşti greşelile din trecut;
6. Nu mergeţi la culcare fără să vă fi împăcat;
7. Străduiţi-vă, cel puţin o dată pe zi, să vă spuneţi unul celuilalt o vorbă bună;
8. Dacă ai făcut ceva greşit grăbeşte-te să-ţi re­cunoşti greşeala şi să-ţi ceri iertare;
9. În contradictoriu discută doi, însă cel ce n-are dreptate vorbeşte întotdeauna mai mult;

În esenţă, aceste sfaturi şi altele de acelaşi fel reprezintă o repovestire a ceea ce ne învaţă cre­dinţa creştină. Ca atare, dacă amândoi soţii se vor strădui să devină creştini mai buni, vor fi înlăturate toate neînţelegerile, iar înţelegerea şi dragostea reciprocă dintre ei vor creşte.


(Episcopul Alexandru Mileant)
(Cum să întemeiem o familie ortodoxă, 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas,Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 90)

 

Gandurile ne conduc viața! Care este rostul vieții?

Gândurile, starea lăuntrică, dorinţele ne conduc viața. Așa cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, aşa ne este şi viaţa. Dacă avem gânduri de pace, linişte, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăţie, atunci şi în noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, ce răzbate din noi, căci gândurile ne sânt pline de pace, linişte, dragoste desăvârşită şi bunătate.

Dacă purtăm în noi gânduri rele, diavoleşti, atunci se nimiceşte şi pacea noastră lăuntrică. Sfinţii Părinţi spun despre gânduri: “Orice gând care năruieşte pacea şi gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sânt şi trebuie să le îndepărtăm şi să nu le primim.” Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc vrea ca fiii Săi să aibă trăsături dumnezeieşti, vrea să fim toţi plini de dragoste, pace, mângâierea bucuriei, adevăr, virtute. Domnul şi noi toţi dorim să fim blânzi şi smeriţi, căci din sufletul blând și smerit izvorăşte virtute și bunătate. Un astfel de suflet, chiar şi când tace, răspândeşte întotdeauna valuri de linişte, pace, pline de dragoste şi bunătate. Un asemenea suflet nu se simte rănit când este ocărât sau certat - puteţi chiar să-l loviţi, iar lui îi va fi milă de voi pentru că îl chinuiţi atât de mult.

Astfel de oameni sânt puţini pe pământ, dar pentru ei soarele străluceşte şi ne binecuvântează Dumnezeu cu viață, cu toate cele de trebuință vieții noastre. Trebuie să ne schimbăm cugetul.

M-am întrebat unde duce această viaţă. Să fie oare spre bogăţia materială pe care omul se trudeşte atât să o agonisească, să mănânce şi să bea, oare asta să fie totul?

Întreaga viaţă m-a chinuit gândul: Care este rostul vieţii? M-am întrebat unde duce această viaţă. Să fie oare spre bogăţia materială pe care omul se trudeşte atât să o agonisească, să mănânce şi să bea, oare asta să fie totul? Slavă lui Dumnezeu, în viaţa Sfântului Serafim din Sarov, sfântul ne lămureşte că ţelul vieţii este întoarcerea în braţele Tatălui nostru Ceresc, ca noi oamenii, aici pe pământ, călăuziţi de Duhul Sfânt, să fim asemenea îngerilor din ceruri.
Pentru că suntem copii ai unor părinţi căzuţi, ne este mai lesne să ne abatem de la calea cea dreaptă decât să ne lepădăm de numeroasele noastre fapte rele pe care le-am săvârşit de-a lungul vieţii în sânul familiei noastre. Deşi noi suntem copie a părinţilor noştri, care nu au fost desăvârşiţi si nici vrednici să ne ofere ce este mai frumos, totuşi am văzut la ei şi mai apoi, în viaţă, multe nedreptăţi şi am îndurat multe dureri ale inimii. De aceea, toţi tânjim după desăvârşire şi dorim să descoperim care este scopul vieţii acesteia. Descoperim acest lucru treptat, după cum ne spun Sfinţii Părinţi: “Treptat creşte în noi credinţa.” Unul dintre Sfinţii Părinţi chiar spune: "Credinţa mea din anii tinereţii, faţă de cea pe care o am acum, la bătrâneţe, era pur şi simplu necredinţă.” Credinţa noastră creşte treptat şi, când se întăreşte în Domnul, devine puternică şi tare.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București)

Sfaturi intelepte ale Pr.Teofil Paraian - Program de viata duhovniceasca

Părintele Teofil recomanda un program de viață duhovnicească în cinci puncte. 
Despre acest program, Părintele Teofil spunea: „Viaţa duhovnicească nu se aşteaptă, ci se realizează. 
Cine împlineşte programul acesta poate să împlinească şi alte lucruri, pentru că viaţa duhovnicească nu se cuprinde în aceste cinci puncte de program."

1. Să mergi la biserică în zilele de duminică şi sărbătoare.

2. Să începi şi să termini ziua cu Dumnezeu: rugăciunea de dimineaţă şi de seară şi rugăciunea de la vremea mesei.

3. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament.

4. Să-ţi păzeşti mintea prin rugăciunea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

5. Să posteşti, în zilele de post de peste săptămână şi atunci când este rânduit de Biserică, în cele patru posturi mari de peste an.

Părintele Teofil completa programul său de viață duhovnicească cu alte cinci îndrumări sau recomandări ale Părintelui Arsenie Boca:

1. Oxigen - să trăieşti în aer cât mai curat.

2. Glicogen - să ai o hrană raţională şi echilibrată, nici prea multă, nici prea puţină.

3. Somn - cel puţin 6 ore de somn continuu zilnic.

4. Să-ţi păstrezi hormonii - să nu faci risipă de energie sexuală; poţi să ajungi dărâmat din pricina abuzurilor şi a risipei de energie sexuală.

5. Să ai concepţie de viaţă creştină - adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă: yoga, zen ş.a. 

 

Imparatia Lui Dumnezeu din sufletul nostru!

Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru nu ne vom mântui nici noi şi nici semenii noştri. Cel ce poartă în lăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi în chip nevăzut şi celorlalţi. Oamenii, vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta - cerul va izvorî din noi şi atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri - acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama de acesta. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. În împărăţia cerurilor nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut “duhurile căzute” şi de aceea au căzut de la Domnul, împăratul Slavei.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București, 7514/2006, p. 51)

Odată ce duhovnicul ţi-a zis „Dumnezeu să te ierte!”, ceea ce a fost scris în catastifurile satanei s-a şters. De-acuma eşti dator ca să nu mai faci păcate

- Părinte, vorbiţi-ne puţin despre pregătirea pentru Sfânta Spovedanie.

- Ca om, de-acuma tu ştii: „Măi, am făcut cutare lucru, am să-i spun duhovnicului, şi cutare şi cutare, cutare.” Odată ce el ţi-a zis „Dumnezeu să te ierte!”, ceea ce a fost scris în catastifurile satanei s-a şters. De-acuma eşti dator ca să nu mai faci păcate. Doamne păzeşte dacă le-ai făcut din nou, dar dacă le-ai făcut, du-te imediat la preot, că zice Sfânta Carte, „de câte ori ai căzut, scoală-te!”. Adică, de câte ori s-a întâmplat de ai păcătuit, să nu întârzii cu spovedania. Dar nu să păcătuieşti cu nepăsare şi să-ţi spui: „Eh, m-am dus la preot, m-am spovedit, da’ acuma haide, de-acum o să încep din nou, că iar am să mă mărturisesc”. Da’ nu-i aşa!

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp.177-178)

Ascultarea femeii de bărbat!

Am cununat odată pe cineva şi, când am ajuns la rugăciunea unde preotul spune: ,,Iar femeia să asculte de bărbat!”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la predică şi i-am spus: ,,Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească soţia. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi, dragă mireasă!”. Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie. Femeia, cu gingăşia ei, ,,l’esprit de finesse”, e liberă şi nu o să asculte la infinit de un nepăsător.

(Ava Arsenie Papacioc, Despre viaţa de familie şi diversele probleme ale lumii contemporane, Constanţa, 2011, p. 83)

Rugăciunea de dimineață pentru om este întocmai ca roua de dimineață pe plante!

Când te scoli dimineața din somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă ziua pe care n-ai fi putut să ți-o dai singur și pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ți s-a dat și adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulțumire și de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult vei sfinți ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în fața ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei
Tot așa, când mergi către somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă odihnă de ostenelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată și smerită rugăciune. Buna ei mireasmă îți va apropia pe îngerul tău spre paza ta.
Rugăciunea de dimineață pentru om este întocmai ca roua de dimineață pe plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineață, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit și mai liniștit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineață, ca o piatră de moară, care macină în restul zilei grâu sau neghină.
Să ne străduim să punem întotdeauna de dimineață grâu pentru ca vrăjmașul să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe în așa fel încât ea să ne poată duce către ziua veșnică, iar nu către noaptea veșnică.

(Mari duhovnici români despre rugăciune – arhim. Arsenie Boca, Editura Eikon 2005, p. 230)

Premise ale întemeierii unei căsnicii fericite!

Găsim, în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, numeroase recomandări privind criteriile de alegere a partenerului de viaţă sau a „sufletului pereche”. În toate caracterizările pe care Sfântul Părinte le face viitoarelor soţii şi mame creştine, locul principal este acordat însuşirilor sufleteşti şi calităţilor morale.

Primul lucru pe care îl recomandă Sfântul Ioan tinerilor este să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu pentru relaţia lor şi acordul sau consimţirea părinţilor care i-au născut şi i-au crescut cu îndelungi şi grele eforturi şi jertfe.

Binecuvântarea lui Dumnezeu se dobândeşte prin rugăciune stăruitoare, de aceea Părintele antiohian recomandă tinerilor doritori să îşi întemeieze un cămin fericit să se roage ca Dumnezeu să le descopere „jumătatea” sau sufletul potrivit, cu care să împartă bucuriile şi durerile vieţii prezente. „Acum dar, şi tu, spune Sfântul Ioan, fiindcă urmează să-ţi iei nevastă, nu fugi la ajutor omenesc, nici către femei ce se îmbogăţesc din averi străine şi care caută numai una: cum să dobândească vreun câştig. Ci aleargă la Dumnezeu. Nu te ruşina ca El să-ţi fie alegător al miresei.” El însuşi a făgăduit şi a zis: Căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă (Mt. 6, 33). Şi nu zi: Cum pot să văd pe Dumnezeu şi cum poate El să-mi răspundă cu vocea şi să grăiască cu mine la arătare, încât eu, mergând la El, să-L rog aceasta? Acestea sunt vorbe ale unui suflet necredincios. Căci şi fară să-ţi strige în gura mare, pe toate câte vrea le poate rândui Dumnezeu”.

Alături de binecuvântarea divină, tinerii trebuie să caute să dobândească şi acordul părinţilor. Ca unii care sunt mai experimentaţi în cele ale familiei şi au o experienţă umană mai bogată decât copiii lor, ei au o capacitate mai mare de a descoperi virtuţile sau păcatele unei persoane, compatibilitatea sau incompatibilitatea unuia cu altul. De aceea, ei trebuie ascultaţi, cu atât mai mult cu cât, în viaţă, respectul sau lipsa de preţuire faţă de părinţi şi faţă de jertfa lor nu rămâne niciodată fără efecte. În plus, un paradox al vieţii este acela că fiecare va primi din partea copiilor săi ceea ce a făcut cu părinţii săi. Îi învăţăm pe copiii noştri faptele bune şi virtuţile creştine, dar niciodată nu avem deplina certitudine că le vor împlini întocmai, însă, dacă ei nu au văzut mai întâi în casa şi în familia lor acestea, la părinţii lor, este greu de crezut că vor excela în timpul vieţii prin astfel de virtuţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează asupra a două pericole în alegerea viitoarei soţii: tentaţia frumuseţii fizice şi mirajul averii.

Vorbind despre frumuseţea trupească şi cea sufletească, Sfântul Părinte învaţă că frumuseţea fizică este „floare cu puţină dăinuire. Se iveşte puţin în primăvara tinereţii şi după puţină vreme o strică bătrâneţea”. Pe o femeie, crede Sfântul Ioan, „o face plăcută şi dorită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea şi frica tainică de Dumnezeu. Iar frumuseţea cea nematerială nu o poţi deprinde cum trebuie în altă parte, ci numai în acest loc minunat şi dumnezeiesc (Sfânta Biserică), unde Apostolii şi Profeţii ne şterg, ne răzuiesc bătrâneţea păcatului, ne aduc din nou vigoarea tinereţii, scot din sufletul nostru toată murdăria, toată zbârcitura, toată pata. (...) Frumuseţea trupului şi boala o vestejeşte, şi trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge, şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului n-o poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Frumuseţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei ce o privesc, pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragostea cea potrivită Lui...”.

Această frumuseţe „pregăteşte cerul”, „niciodată nu se vestejeşte şi chiar la bătrâneţe are mulţi îndrăgitori şi întruna înfloreşte”, manifestându-se ca „înţelepciune, îngăduinţă, milostenie, iubire, dragoste de fraţi, dorinţă de iubire, ascultare de Dumnezeu, plinirea legii, dreptate, cuget smerit”.

La fel, criticând dorinţa unor tineri de a căuta sau prefera ca soţii tinere cu avere, provenite din familii înstărite, Sfântul Ioan Hrisostom avertizează asupra faptului că familia nu este „un comerţ al aurului”, „o afacere”. Principalul criteriu pe care îl recomandă el tinerilor aflaţi în căutarea adevăratei partenere de viaţă îl constituie complementaritatea darurilor.

(Pr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană, între ideal și criză, Editura Doxologia, 2011, p. 103-107)

Salvati Rosia Montana - 1 Septembrie intalnire pt proteste in majoritatea oraselor

Impreuna putem salva Rosia Montana!
Rosia Montana este cea mai veche localitate miniera din Romania, fiind atestata documentar acum nu mai putin de aproape 1882 de ani. Numele localitatii Alburnus Maior, numele latin al Rosiei Montane, apare pentru prima data mentionat in tablita cerata nr. XVIII, datata 6 februarie 131. Tablitele cerate, gasite in minele de la Rosia Montana, reprezinta unul dintre izvoarele Dreptului Roman si actul de nastere al poporului roman.

Sf.Serafim de Virita - ganduri

Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea sfântului Serafim, Sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.
Din cuvintele Cuviosului Stareț:

„Nicio picătură din lacrimile mamei nu piere în zadar! Rugăciunea mamei are mare putere”.
„Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Sfântul spunea despre sine:
„Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”.
Imitându-și sfântul protector, Părintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sfântului Serafim din Sarov.
Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Părintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vieții bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor și plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari păcătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viață duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adâncă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă strălucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.

Următorul text cuprinde o scrisoare trimisă de către Părintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era în închisoare. Este o omilie plină de mângâiere și bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului.

"Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atât de specială pentru Mine să te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea împrejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,
Aceasta a fost de la Mine.
Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul în care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine.
Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și înțelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămările Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: „Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău”. Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?
Aceasta a fost de la Mine.
Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tău iar tu te simți sfârșit,
Aceasta a fost de la Mine.
Ți-ai făcut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau să lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,
Aceasta a fost de la Mine.
Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtătoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să îndeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,
Aceasta a fost de la Mine.
Pentru că te-ai fi cufundat a
Aceasta a fost de la Mine.
Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te înțeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,
Toate acestea au fost de la Mine.

stfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fără Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, îndurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău îți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate cărările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea să nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,
 Aceasta a fost de la Mine.
Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te înțeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,
Toate acestea au fost de la Mine".

Ultima profetie a Parintelui Justin Parvu: “Mai sunt 12 luni de libertate si vine urgia” - Sa ne rugam!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.
Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!
Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”

  Cine doreste sa citeasca mai mult, gasiti in revista  Atitudini, sub titlul Cuviosul Justin de la Petru Vodă – sfântul care va încălzi inima poporului român. Jurnalul suferinţei şi ultima profeţie: