– Ascultă, părinte, dumneata ești singurul popă în pușcăria asta. Vreau să profit de ocazie și să am slujbă de Crăciun.
I-am explicat că eu nu sunt preot, ci numai diacon.
– Diacon-nediacon, mie să-mi faci slujbă
de Crăciun! Acolo, în țarc!O să ia parte toți deținuții și corpul de
gardă. Și să predici despre Nașterea Domnului și pacea de sus. I-am spus
lui Teofănescu să-mi facă un cor de colinde, cu legionarii lui. Le-am
dat ce trebuie, să facă și ostea. Și dumneata să-mi spui ce-ți trebuie,
și dau ordin să ți se aducă.
Ne-am înțeles!
A fost în anul acela, 1943, un Crăciun
de neuitat, în țarcul cel mare al închisorii de pe Negru Vodă [București
n.n], pe zăpada bătătorită de tălpile pușcăriașilor. Chiar și
condamnații la moarte fuseseră scoși din lanțuri și puși la rând, în
careu, să asculte slujba, în timp ce santinelele se ordonaseră
împrejurul gardului de sârmă ghimpată, întărită de patru ostași culcați,
cu mitraliere în poziție de tragere. Corpul de gardă, cu ofițerii în
frunte – și cu comandantul însuși –, asista din balcon.
O masă așternută cu un cearceaf alb, în
mijloc, era altarul, pe care așezasem o cruce, icoana Nașterii Domnului
și o carte de slujbă. Îmbrăcat în stiharul diaconesc, cu orarul pe umăr,
aveam la îndemână și o cădelniță cu tămâie, totul adus de la mânăstirea
Antim, prin părintele Grigore, care acum venea liber la închisoare,
să-și viziteze și asiste prietenul. Cum diaconul nu are voie să îmbrace
stiharul fără binecuvântarea unui preot, luasem blagoslovenia părintelui
Firmilian, tot prin mijlocirea lui Grigore. În careu, alături de
altarul improvizat, era Teofănescu cu toată grupa de legionari, în fața
cărora strălucea o splendidă stea de Crăciun, luminos împodobită de cei
mai iscusiți meșteri ce se putuseră afla printre deținuți.
Serviciul a constat din slujba Utreniei
și a Obedniței, cu accent deosebit pe troparul, condacul și catavasiile
Nașterii... Hristos se naște, măriți-L, Hristos din ceruri,
întâmpinați-L ! Hristos pe pământ ! Înălțați-vă, cântați Domnului tot
pământul, și cu veselie lăudați-L, noroade, că S-a preaslăvit! E greu de
spus câtă veselie putea fi în celebrarea acestui praznic acolo, în
țarcul de sârmă ghimpată al pușcăriei de pe Negru Vodă, dar sunt sigur
că o anume bucurie interioară, un anume sentiment al libertății
spiritului, care înfrunta gărzile și mitralierele dimprejur, ne
copleșise pe toți. Era liniște mare pe fețele supte ale acelor osândiți,
încovoiați sub destine, iar corul a avut inspirația de a cânta
răspunsurile încet, dulce, frumos, nuanțat, lipite pe împrejurare. Era
ger, iar nouă ni se făcuse cald și bine.
Am ținut și predică, una din predicile
mele de zile mari, adresată direct osândiților și celor care-și așteptau
osânda. Am văzut lacrimi înochii multora, și cred că nici eu nu eram
departe. Apoi corul a cântat colinde; pe cele mai cunoscute le-a cântat
toată suflarea.
La prânz li s-a dat deținuților mâncare cu carne și, pe răspunderea comandantului, câte o jumătate de pahar de vin.
Când mă gândesc că mai târziu am
petrecut alte șase Crăciunuri la celulă, într-o tăcere grea,
copleșitoare, întreruptă doar de intervenția gamelei cu arpacaș, am
sentimentul că trebuie să-i fiu recunoscător maiorului Panaitescu pentru
faptul de a le fi oferit celor ce se aflau sub custodia lui o tresărire
de suflet și, cât de cât, un Crăciun.
(ÎPS Bartolomeu Anania - Memorii)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu