Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce
nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin
perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine,
parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă
toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la
părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea
cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare
fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă
patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog
în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să
îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul
cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre
ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.
Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis
ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci,
maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”,
i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat
părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur
s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu
Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele
mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat
familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu
şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie.
Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl
bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din
Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!
Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe
care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama
posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din
actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez
întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au
intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă
întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi
este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca
să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de
cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”
Cine doreste sa citeasca mai mult, gasiti in revista Atitudini, sub titlul Cuviosul Justin de la Petru Vodă – sfântul care va încălzi inima poporului român. Jurnalul suferinţei şi ultima profeţie:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu