Cuviosul Siluan Athonitul – Despre Părintele Ioan din Kronștadt

Pe Părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfânta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare. Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit de Duhul Sfânt, şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.

Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum S-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu. (Luca 24, 32).

Şi Părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi binecuvântarea iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

Unii gândesc rău despre Părintele Ioan şi prin aceasta întristează pe Duhul Sfânt Care via întru el şi viază întru el şi după moarte. Ei spun că era bogat şi se îmbrăca bine. Dar ei nu ştiu că bogăţia nu dăunează celui întru care viază Duhul Sfânt, pentru că sufletul acesta este cu totul în Dumnezeu şi este preschimbat de Dumnezeu, și uită de bogăție și haine. Fericiți oamenii care îl iubesc pe Părintele Ioan, pentru că el se va ruga pentru noi. Iubirea lui pentru Dumnezeu, este fierbinte, el însuşi era cu totul într-o iubire aprinsă.

Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine Însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dumnezeu.

O, mare Părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lăsat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu bucuros că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.

 

(Cuviosul Siluan Athonitul,  Între Iadul Deznădejdii şi Iadul Smereniei, Ed. Deisis, 1996)

"Eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe..."

- Dragă, eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe...Adică, ori îl iubeşti, şi-l iubeşti cu defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi nu-l iubeşti cu calităţi cu tot. Când iubeşti pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubeşti şi-l duci în iubire.

În ce mă priveşte pe mine, să ştiţi că toate prieteniile mele, câte le-am avut până acum şi câte voi mai avea de acum încolo, le-am programat pentru veşnicie.

Eu nu mă simt bine când aud pe cineva: "Am fost prieten, dar nu mai sunt prieten...am pierdut o prietenie. " Şi eu ma pierdut prietenii, dar nu din pricina mea...sau cel puţin am conştiinţa că eu nu am făcut ceva ca să se piardă prieteniile.

Eu mi-am făcut partea mea, mai departe pentru cealaltă parte a vieţii, şi pentru toată vremea. Orice prieten pe care l-am avut poate să se întâlnească cu mine ca prieten, pentru că eu îmi fac partea mea.

Aşa şi-n chestia aceasta: dacă vrei să-l iubeşti, nu-l judeci, ci îl primeşti aşa cum e. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi dacă-i prăpădit; e tot copilul lui şi tot îi vrea binele şi tot vrea să fie altfel.
Dacă iubeşti pe cineva, în ciuda păcatelor sale (ca minciuna, nestatornicia, făţărnicia), dar după multe încercări nu reuşeşti să-l schimbi, e bine să renunţi la iubirea aceasta?

(Extras din Pr. Teofil Paraian,“Din ospatul credintei”)

Crăciunul în pușcărie cu părintele Bartolomeu Anania, anul 1943

Se apropiau Sărbătorile. Într-o bună zi am fost chemat în biroul comandantului.

– Ascultă, părinte, dumneata ești singurul popă în pușcăria asta. Vreau să profit de ocazie și să am slujbă de Crăciun.

I-am explicat că eu nu sunt preot, ci numai diacon.

– Diacon-nediacon, mie să-mi faci slujbă de Crăciun! Acolo, în țarc!O să ia parte toți deținuții și corpul de gardă. Și să predici despre Nașterea Domnului și pacea de sus. I-am spus lui Teofănescu să-mi facă un cor de colinde, cu legionarii lui. Le-am dat ce trebuie, să facă și ostea. Și dumneata să-mi spui ce-ți trebuie, și dau ordin să ți se aducă.

Ne-am înțeles!

A fost în anul acela, 1943, un Crăciun de neuitat, în țarcul cel mare al închisorii de pe Negru Vodă [București n.n], pe zăpada bătătorită de tălpile pușcăriașilor. Chiar și condamnații la moarte fuseseră scoși din lanțuri și puși la rând, în careu, să asculte slujba, în timp ce santinelele se ordonaseră împrejurul gardului de sârmă ghimpată, întărită de patru ostași culcați, cu mitraliere în poziție de tragere. Corpul de gardă, cu ofițerii în frunte – și cu comandantul însuși –, asista din balcon.

O masă așternută cu un cearceaf alb, în mijloc, era altarul, pe care așezasem o cruce, icoana Nașterii Domnului și o carte de slujbă. Îmbrăcat în stiharul diaconesc, cu orarul pe umăr, aveam la îndemână și o cădelniță cu tămâie, totul adus de la mânăstirea Antim, prin părintele Grigore, care acum venea liber la închisoare, să-și viziteze și asiste prietenul. Cum diaconul nu are voie să îmbrace stiharul fără binecuvântarea unui preot, luasem blagoslovenia părintelui Firmilian, tot prin mijlocirea lui Grigore. În careu, alături de altarul improvizat, era Teofănescu cu toată grupa de legionari, în fața cărora strălucea o splendidă stea de Crăciun, luminos împodobită de cei mai iscusiți meșteri ce se putuseră afla printre deținuți.

Serviciul a constat din slujba Utreniei și a Obedniței, cu accent deosebit pe troparul, condacul și catavasiile Nașterii... Hristos se naște, măriți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L ! Hristos pe pământ ! Înălțați-vă, cântați Domnului tot pământul, și cu veselie lăudați-L, noroade, că S-a preaslăvit! E greu de spus câtă veselie putea fi în celebrarea acestui praznic acolo, în țarcul de sârmă ghimpată al pușcăriei de pe Negru Vodă, dar sunt sigur că o anume bucurie interioară, un anume sentiment al libertății spiritului, care înfrunta gărzile și mitralierele dimprejur, ne copleșise pe toți. Era liniște mare pe fețele supte ale acelor osândiți, încovoiați sub destine, iar corul a avut inspirația de a cânta răspunsurile încet, dulce, frumos, nuanțat, lipite pe împrejurare. Era ger, iar nouă ni se făcuse cald și bine.

Am ținut și predică, una din predicile mele de zile mari, adresată direct osândiților și celor care-și așteptau osânda. Am văzut lacrimi înochii multora, și cred că nici eu nu eram departe. Apoi corul a cântat colinde; pe cele mai cunoscute le-a cântat toată suflarea.

La prânz li s-a dat deținuților mâncare cu carne și, pe răspunderea comandantului, câte o jumătate de pahar de vin.

Când mă gândesc că mai târziu am petrecut alte șase Crăciunuri la celulă, într-o tăcere grea, copleșitoare, întreruptă doar de intervenția gamelei cu arpacaș, am sentimentul că trebuie să-i fiu recunoscător maiorului Panaitescu pentru faptul de a le fi oferit celor ce se aflau sub custodia lui o tresărire de suflet și, cât de cât, un Crăciun.

(ÎPS Bartolomeu Anania - Memorii)

Sfaturi!

Frumuseţea trupească ce nu este unită cu virtutea sufletului îi poate atrage pe soţi douăzeci-treizeci de zile, iar după aceea nu vor mai avea putere, ci, descoperind celelalte însuşiri ale soţiilor, îşi vor pierde dragostea pentru ele. Dacă trebuie ca soţiile să facă ceva pentru a le place soţilor, aceasta este împodobirea sufletului, nu împodobirea trupului spre pierzanie. Nu atât înfăţişarea îi face iubitori pe soţi, cât cuminţenia, bunătatea, gingăşia şi hotărârea de a-şi da viaţa pentru bărbat.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt.

Unii bărbaţi îmi spun: „Nu mă înţeleg cu femeia mea. Avem caractere deosebite. Cum poate face Dumnezeu astfel de lucruri ciudate? Nu putea, oare, rândui nişte situaţii astfel încât să se potrivească soţii, ca să poată trăi duhovniceşte?". Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Ați fi dărâmat casa. Sau dacă amândoi ați fi caractere blânde. Ați fi dormit în picioare. Dacă ați fi fost zgârciţi, v-ați fi potrivit, dar ați fi mers amândoi în iad. Iar dacă ați fi fost amândoi cu dare de mână, ați fi putut ține casa? Ați fi distrus-o, iar copiii voştri ar fi umblat pe drumuri. Dacă un lemn strâmb ia tot un lemn strâmb, nu-i aşa că nu se vor potrivi între ele? Ci se vor omorî într-o zi. Dar ia ascultaţi ce se întâmplă! Dumnezeu rânduieşte ca unul bun să ia un lemn strâmb, ca să-l ajute, pentru că se poate ca acela să aibă intenţie bună, dar să nu fi fost ajutat de mic.
Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? „Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi". Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: „Vai, ce-am păţit!" va spune unul, „Vai, ce-am păţit!" va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: „Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!". Am văzut aceasta la multe perechi de soţi.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie)

 Dragostea este cea mai puternică armă care există. Nu este putere sau armă mai mare decât aceasta, care să poată lupta împotriva dragostei. În faţa dragostei totul cade.
Vedeţi, îngerii nu se lasă robiţi de lucruri aşa cum facem noi, cei căzuţi. Noi, cei căzuţi, ca și duhurile căzute, ne robim de obiecte, bunuri şi făpturi. Cetele îngereşti, însă, nu o fac. Şi cei ce se unesc cu Domnul din toată inima şi întreaga lor fiinţă, nu se înrobesc de nimic aici pe pământ. Nimic nu îi poate robi. Inima lor nu poate fi încătuşată. Ei se află în deplinătatea, în plinătatea harului lui Dumnezeu, uniţi cu Domnul - şi atunci, cu Domnul, îi iubesc pe toţi. Minunat lucru! Atunci simţim că toţi ne sunt dragi, fie ei buni sau răi. Pe toţi îi iubim - singurul lucru neplăcut este că unii, prin gândurile lor, se împotrivesc iubirii, se fac potrivnici binelui. Aceasta îi tulbură și îi îndepărtează de noi.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața)

Părintele Dionisie, despre rolul şi chemarea tinerilor!

Părintele Dionisie Ignat, duhovnicul român de la Sfântul Munte Athos, a arătat o grijă deosebită faţă de tinerii care veneau des la el pentru a primi sfaturi şi cuvinte pline de folos şi de putere duhovnicească.
 Bătrânul Dionisie a ştiut că începutul bun pe care un tânăr îl pune vieţii lui este garanţia că acesta va deveni om plăcut lui Dumnezeu, de aceea insista ca tinerii să nu se înstrăineze de Biserică şi de învăţăturile ei. Pentru cuviosul Dionisie căsătoria şi călugăria sunt încercări care descoperă adevăratul caracter al omului.
Dacă tineretul se ocupă cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi cu povăţuirile Bisericii, totdeauna este câştigat. Trebuie să faci ceea ce te luminează Dumnezeu, ceea ce ştii ca om şi creştin şi ai auzit de la părinţi şi de la fraţi. E bine să citeşti Sfintele Cărţi. Aşa te înarmezi, te întăreşti, pentru că omul îşi are neputinţele lui", spunea cuviosul Dionisie.

Firea omului cunoaşte care-i binele şi care-i răul...
Bătrânul mai arăta că tinerii care se apropie de Biserică trebuie să se comporte oarecum ca şi monahii care îmbracă haina călugăriei, pentru că şi unii, şi ceilalţi pot fi descurajaţi foarte uşor de la primele încercări ale credinţei, şi mai ales ale răbdării. "Prima dată să aibă smerita cugetare. Pe toţi cei din jurul tău să-i socoteşti că sunt mai buni, mai apropiaţi de Dumnezeu ca tine. Pe duhovnic să-l asculţi ca şi cum ţi-ar vorbi Însuşi Dumnezeu, pentru că nu există duhovnic care să te înveţe răul. Totdeauna el o să te povăţuiască să te depărtezi de cele rele şi să te apropii de cele bune. Ăsta-i începutul. Să citim Sfintele Cărţi, învăţăturile Bisericii, fiindcă dacă nu citim învăţăturile Sfinţilor Părinţi, nu-i aşa, de multe ori greşeşte omul fără să ştie. Dar oricât ar fi, firea omului cunoaşte care-i binele şi care-i răul. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea Lui, vasăzică nu a făcut ceva rău, a făcut bine. Acuma, după firea ta cea omenească dată de Dumnezeu, dacă te osârduieşti să fii aproape de Dumnezeu, de-acuma singur vezi: "Lucrul ăsta nu-i bun. Uite, am spus minciuna aceea, dar nu-i bine. Uite, l-am urât pe acela că a făcut o faptă bună, nu-i bine". De la sine, de-acuma, încearcă să te conformezi. Dar, ca să fim mai siguri, să citim scrierile Sfinţilor Părinţi, poveţele Bisericii, că acelea-s hotarul nostru. Da. Şi ca tânăr, să păzeşti cu sfinţenie curăţenia sufletească şi trupească, pentru că nimic spurcat şi necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor."

Două cărări prin care se capătă veşnicia...
Tineri care veneau la părintele Dionisie îi cereau sfaturi în privinţa căii pe care ar trebui să o urmeze în viaţă. Mulţi îi spuneau că nu ştiu dacă să îmbrace haina monahală, căci simţeau o oarecare chemare către vieţuirea în mănăstire, sau să urmeze calea căsătoriei. Părintele Dionisie de multe ori arăta că fiecare om urmează calea pe care este chemat de Dumnezeu, şi ar trebui să aibă răbdare foarte mare şi insistenţă în rugăciune pentru a avea o anumită certitudine şi încredinţare de sus. Celor care se arătau a avea vocaţie de călugărie le spunea să nu se grăbească, ci să încerce o anumită perioadă de timp dacă pot duce viaţa monahală. "De aceea, vedeţi că Bunul Părinte ceresc a lăsat pentru fiecare creştin două cărări de mântuire, două cărări pentru a căpăta veşnicia. Una este căsătoria, pentru a aduce copii în lume şi a-i creşte în frica lui Dumnezeu, cealaltă este viaţa monahală. Acestea două sunt cele mai sigure feluri de vieţuire. Fiecare, după cum îl luminează Sfântul Duh, îşi alege ori una, ori alta, dar să ştii că şi una, şi alta au ispite multe. Ispitele, dacă ai răbdare şi blândeţe, le poţi trece toate. Nunta şi călugăria sunt două Taine bisericeşti lăsate de Bunul Dumnezeu. Alege singur: de vrei să te faci călugăr? Du-te şi încearcă trei ani de zile, şi dacă te împaci şi crezi că o să poţi reuşi, ia asupra ta îngereasca schimă şi cu Dumnezeu înainte, cu răbdare! Iar dacă după trei ani de zile nu te împaci, ai socotit că "am încercat, n-am să pot să fiu călugăr", te duci şi te căsătoreşti. Dar să nu crezi că nu o să fie ispite, şi într-una, şi într-alta. Aşa că ne trebuieşte răbdare, ca să putem trece peste toate ispitele cele mici şi mari. Numai aşa putem trece, după cuvântul proorocului: "Smeritu-m-am şi m-am mântuit"."

Dacă tânărul este creştin bun, de la sine este şi om la locul lui...
Părintele Dionisie spunea că tinerii trebuie să se poarte creştineşte înainte de căsătorie pentru că, având experienţa unei limitări şi înfrânări, pot privi cu responsabilitate şi cu seriozitate spre problemele vieţii de familie. "Relaţiile să fie creştineşti, adică cei doi tineri care vor să se căsătorească să se iubească în aşa fel încât fecioria lor să fie nepătată. Ş-atunci să ştii, când te vei duce la Biserică şi fecioria este nepătată, harul Sfântului Duh te întăreşte ca să rămâi până la sfârşit omul lui Dumnezeu. Dacă eşti destrăbălat înainte de a te duce la biserică, cu greu te mai îndrepţi. Şi oricât te-ai îndrepta, eşti aşa, ca o căruţă hodorogită şi îndreptată. De aceea trebuie mare băgare de seamă a părinţilor la tineret, pentru că datoria părinţilor nu-i atât de a aduce om în lume, cât de a-l face să fie om. Şi fiindcă credinţa noastră este atât de curată. Dacă tânărul este creştin bun, de la sine este şi om la locul lui. Nu poate să fie un creştin bun şi un om rău, nu se poate. Credinţa noastră nu ne învaţă altceva şi nu ne povăţuieşte altceva decât numai şi numai a petrece în lumea aceasta trecătoare şi înşelătoare bine şi a câştiga veşnicia cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrând cele ce ne-a dat Dumnezeu."

În relaţia de familie, părintele Dionisie spunea că armonia şi buna înţelegere depind de firea şi de comportamentul bărbatului. "Prima dată trebuie să se respecte unul pe altul. Bineînţeles, bărbatul este capul familiei, nu-i aşa? Singur ţi-ai ales persoana lângă care vrei să trăieşti toată viaţa şi acum se poate întâmpla de multe ori că ea nu mai e aşa cum ai cunoscut-o la început; a devenit nervoasă, a devenit ocărâtoare. Trebuie să ai răbdare, fiindcă doar cu răbdarea bărbatului şi cu sfătuirea vorbelor bune o aduci ca să fie cea mai bună fiinţă, chiar să fie ea cât de nelalocul ei. Pentru că, scrie Sfânta Carte, "cel ce va scoate din nevrednic vrednic, ca gura lui Hristos se va chema". Nu numai că, după ce ai atras-o către bine şi te-a ascultat, poţi să trăieşti o viaţă bună, dar ai şi plată de la Dumnezeu."

Smerirea sufletului!

Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu, atunci încetează şi suferinţele, şi necazurile. Căci atunci şi suferinţele, şi pătimirile se fac dragi inimii şi sufletului.

Adesea, aici, pe faţa pământului, se abat asupră-ne multe necazuri şi greutăţi. Toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu, atunci încetează şi suferinţele, şi necazurile. Căci atunci şi suferinţele, şi pătimirile se fac dragi inimii şi sufletului. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după înţelepciunea veacului acestuia, aşa cum face lumea. Le înţelegem pe toate altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor. Toate ne sunt bune, pentru că toate sunt dragi lui Dumnezeu. Suntem Zidirea Sa, şi tot ceea ce a fost zidit este al Său. Şi El a zidit acestea pentru Sine, ca să fim  părtaşi la dragostea Sa dumnezeiască, la pacea şi bucuria cea dumnezeiască.
Vedeţi, când sufletul se smereşte, când se supune voii lui Dumnezeu, duhurile viclene nu mai au putere asupra lui - căci se află sub ocrotirea harului Sfântului Duh, este acoperit de focul dumnezeiesc.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița,  Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața,  traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București)

Gânduri despre iubire!

„Când iubeşti, până într-atât te dăruieşti, până într-atât doreşti să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăieşti în propria ta inimă, în propriul tău trup, în propria ta răsuflare, încât cel iubit dintr-o dată ţi se descoperă, în întregimea sa, în tine însuţi, ca tine însuţi”.

„Tot ce există, există din dragoste şi pentru dragoste. În măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Dragostea pe care o revărsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaştem şi vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să ştie ce înseamnă să fii văzător cu Duhul, trebuie să ştie că asta înseamnă să iubeşti”.

„Dumnezeu când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat: ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin prooroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său – L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu această dragoste… Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare al rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru… Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire Dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea”.

„Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină. În această identificare ne descoperim unii pe alţii în Hristos. Aceasta este starea din care apostolul Pavel a putut să zică: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine. În iubire Hristos se descoperă în trupurile şi în sufletele noastre şi noi simţim că aparţinem numai Lui. Iubirea este atotcuprinzătoare şi sufletul simte că numai moartea o poate descoperi (revela) în măreţia şi în lumina ei nesfârşită, moartea ca pecete a dăruirii totale şi fără de întoarcere, aţa cum ni s-a descoperit în jertfa lui Hristos pe Cruce. De aceea nu este dragoste mai mare decât a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, decât a muri”.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Mănăstirea Noul-Neamţ, Moldova - Selectie din lucrarea “A iubi însemnă a ierta”)

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

- "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.

- "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"

Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"

(Arhim. Siluan Visan)

Femeia ca un simbol al lui Hristos ( partea a II-a) - Sf.Nicolae Velimirovici

                                                                Trei măsuri de făină

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).
Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca o infatisare sau simbol a Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.
Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima [painea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?
Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.
Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.
Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor neamurilor si natiunilor omenirii fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma faina fireasca in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, transforma oamenii firesti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant a coborat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul timpului cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gandirii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in armonie, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis, Fiti, dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.
Femeia a fost luata ca model de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

Femeia ca un simbol al lui Hristos (partea I) - Sf.Nicolae Velimirovici

                                         Cele zece drahme: Domnul în chipul unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a  avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.