Sărbătorile tradiţionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimereşti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit „Saint Valentines”.
Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Deşi românii au aflat de existenţa ei de puţină vreme, iar mulţi încă mai învaţă să-i pronunţe denumirea corect, totuşi, ea a devenit foarte populară, stârnind mai multă vervă şi pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul şi Paştele.
Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu tradiţii sărbătoreşti şi folclorice, cum puţine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul şi a rămas cu această sărbătoare străină?
Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viaţa unui Sfânt arată atâta entuziasm faţă de acest „Saint Valentines”.
Cultul Sfinţilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în faţa unui alt om. Protestanţii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, că dăm oamenilor cinstea cuvenită „unui singur Dumnezeu”. Ateiştii văd în cultul Sfinţilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune şi complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat şi irealizabil. Chiar şi printre ortodocşi există mulţi care încă nu şi-au rezolvat această problemă: cum să se închine în faţa unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?
Într-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 şi până astăzi, preoţii şi credincioşii ortodocşi (şi romano-catolici) apără cu multă dificultate credinţa în Sfinţi. Mulţi credincioşi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu şi-au putut rezolva acest conflict de conştiinţă: cum aşa, în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până şi cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfinţilor. Şi, când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrăţişează cultul Sfinţilor, cei mai mulţi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a „convertit” în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveşte calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfinţilor.
Este, într-adevăr, un mister, misterul iraţionalităţii dezlănţuite al beţiilor dionisiace înveşmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea, am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudăţenii din viaţa noastră, dar, mai ales, ceea ce este şi mai neplăcut, să ne convingem de existenţa unor realităţi în care, de altfel, nu prea credem.
Deja este o banalitate a spune că nu există oameni necredincioşi, ci există doar religii nesuferite. Altfel, cum unii oameni care nu s-au rugat niciodată la Sfântul Nicolae îl cinstesc sărbătoreşte pe Santa Claus în varianta lui americană? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adună cu flămânzenie în faţa televizoarelor ca să vadă „Ultimele ispite ale lui Hristos” de Scorsese? Da, un astfel de „hristos” se prea poate să fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. Însă varianta Lui bisericească e cam ireală, e chiar depresivă. Îi preferăm pe Afrodita şi Dyonisos.
Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viaţa lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoaştere şi, mai ales, în câmpul preferinţelor şi al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos şi Zarathustra. Însă faptul de a nu recunoaşte existenţa lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar şi numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.
[...] Noi am înţepenit în păcat, în moarte şi în frică. Însă atmosfera sărbătorească pe care am trăit-o în Adam în Rai persistă în subconştientul fiecăruia. Persistă şi tendinţa obsedantă de a face binele cu orice preţ. Nevoia noastră de a face binele e atât de mare, încât, după ce aflăm lucruri eronat înţelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din Rai, ne revoltăm şi vrem să înlocuim „răul” lui Dumnezeu cu „binele” nostru. Ne revoltăm împotriva lui Hristos pentru că l-a lăsat pe Iuda să se spânzure, deşi ştia că aceasta va face, ne revoltăm pentru că l-a dat afară pe săracul care nu avea haină de nuntă. Această atitudine faţă de Dumnezeu este atitudinea Evei după ce a stat de vorbă cu diavolul. Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există şi că Biblia este adevărată, cel puţin poate să se convingă că Biblia este o carte despre dânsul şi că el este Adam întru toate.
Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, ca i-a făcut ca pe nişte robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice că e bun, iar pe de alta îşi maltratează făpturile, nu poate să existe. În om se răscoală condiţia lui de conducător, care este în el dintru început, după chipul lui Dumnezeu.
Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur şi simplu nu credem că El există şi gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sărbătorim „St. Valentines”? Dar „Santa Claus”? Pentru că ei sunt buni, sunt mai „de viaţă”! Dacă s-ar sărbători toţi Sfinţii aşa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar aşa, cu posturile voastre, voi împiedicaţi oamenii să vină la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc să se îndrepte spre oameni, se îndepărtează de la ei? Degrabă n-o să rămână nimeni în Biserică, cel puţin tinerii nu pot să accepte o credinţă neguroasă ca a voastră, o credinţă pentru babe şi moşi impotenţi. De ce nu faceţi şi voi ca indienii şi chinezii, puţină yoga, puţină kama-sutra şi ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!…
Cam aşa arată discursul remixat pe care diavolul l-a şoptit Evei în Rai. De ce eşti proastă, Eva, ai atâta putere, stăpâneşti peste animale şi peste stihii, nu-ţi închipui că ai putea să stăpâneşti şi fără să ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme că, dacă o să mâncaţi din acest pom, o să stăpâniţi şi peste El, de asta nici nu vă lasă. Tu însă nu fi proastă, mănâncă din el, învinge-L pe Acest răufăcător invidios care nu vă lasă să vă bucuraţi cu adevărat de viaţă!
Eva a simţit în sine grandoarea „misiunii” la care a fost chemată. Ea îşi adună forţele şi „îl înfruntă” pe Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că ea a trăit atunci plăcerea monstruoasă pe care o are fiecare când săvârşeşte un păcat mare. Ea a simţit plăcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plăcerea în faţa unui obstacol învins. În această stare, a alergat ea la Adam, pentru a se lăuda cu ce făcuse: „Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere să o faci, dar eu, uite la mine, am făcut-o! Ţii minte acea poruncă pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite că eu am călcat-o şi nu numai că nu am murit, ci am căpătat putere asupra tuturor! Poţi să mănânci şi tu dacă vrei, eu îţi permit”.
Eva a alergat la Adam ca o regină. Ea era convinsă că a devenit mai mare decât Adam, căci îl înfruntase pe însuşi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a şi pedepsit-o supunând-o bărbatului său pentru totdeauna.
Primii oameni au simţit atunci euforia pe care o are fiecare după săvârşirea păcatului, acel mister care insuflă putere şi stăpânire asupra tainelor Dumnezeieşti. Din cauza acestei euforii, omul nu realizează adevărata sa stare, ca un lup care linge în înfierbinţeală o lamă de cuţit înmuiată în sânge, ascunsă în zăpadă. Aşa cum lupul, după ce a lins sângele îngheţat, ajunge la lamă şi, tăindu-şi limba, începe a-şi mânca propriul sânge până moare, aşa şi omul cuprins de fierbinţeala păcatului se omoară singur, bându-şi sângele vieţii celei veşnice pentru totdeauna.
[...] Oamenii au simţit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal şi nobil, mai ales caracterele tari şi energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie conţinut metafizic tuturor sentimentelor şi chiar senzaţiilor mai puternice. Era şi mai firesc să fie aşa într-o lume în care tarabele cu cărţi despre meditaţie şi descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din oraşele sovietice. Unii găsesc că e foarte „tare” să ai bască şi skateboard, alţii se laudă cu brichete. Însă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupaţii rămân în zona minorului chiar şi în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viaţa noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte uşor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea, însă, există ceva de care nimeni nu se poate lipsi, acel ceva este dragostea, care, în mintea tânărului, o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispreţ. Obstacolul cel mai mare însă este morala creştină şi părinţii. Tânărul îndrăgostit se trezeşte dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu şi, pe de alta, de proprii părinţi. El rămâne, ce dureros, fără origini.
Tradiţia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o „prietenă”, ci dobândeşte şi binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă şi cu părinţii şi cu istoria. El nu numai că îşi păstrează ceea ce a avut, ci dobândeşte şi ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.
O astfel de „împăcare” nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galileii, la care Hristos săvârşeşte prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios – mirele, Simon Canaanitul, îşi va lăsa mireasa şi va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în oraşul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.
[...] Cu toate că n-aş vrea să am duşmani printre tânăra generaţie, totuşi voi încerca să expun în câteva cuvinte morala biblică în această privinţă. Nicăieri în Scriptură nu ni se vorbeşte de „îndrăgostiţi” în afara căsătoriei. Această întâmplare firească dintre un tânăr şi o tânără peste tot în Biblie se cataloghează drept desfrânare, adică păcat de moarte, pentru care evreii erau omorâţi cu pietre. Orice relaţie cu o fată presupunea căsătoria.
[...] Nu numai că nu era îngăduită relaţia liberă cu o femeie, ci până şi revenirea la femeia de care te-ai despărţit era oprită. De aceea, orice aventură tinerească era extrem de periculoasă, căci, pe de o parte, asta îl obliga să se căsătorească cu tânăra respectivă (De va amăgi cineva o fată nelogodită şi se va culca cu ea, să o înzestreze şi să o ia de soţie), iar pe de altă parte, Legea nu-i dădea voie să se mai despartă de ea, decât numai dacă îi oferea carte de despărţenie. „Era o lege veche – scrie Ioan Gură de Aur – care nu oprea pe bărbatul care-şi ura femeia să o alunge pentru orice pricină şi să ia alta în locul ei… Dacă legea ar fi silit pe bărbat să ţină în casă pe femeia pe care o urăşte, bărbatul ar fi ucis-o. Aşa de cruzi erau iudeii! Cum aveau să-şi cruţe femeile lor, când nu-şi cruţau proprii lor copii, când omorau pe profeţi, când vărsau sângele ca apa? De aceea, Legea a îngăduit un păcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare”. Cartea de despărţenie îi oprea pe evrei de la dărâmarea familiilor şi de la desfrâul care s-ar fi produs din cauză că bărbaţii şi-ar fi schimbat la nesfârşit femeile între ei. Dar această lege a fost dată iudeilor, după cum spune însuşi Hristos, din pricina învârtoşeniei inimii lor.
Dimpotrivă, o dată cu revărsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înăspreşte criteriile cu privire la păcatul curviei: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti; Eu, însă, vă zic vouă că oricine se uită la o femeie spre a o pofti a şi preacurvit cu ea în inima sa” (Matei 5-27-28).
[...] De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea puţin indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toţi suntem „neam viclean şi desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos. Dar, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „este un altfel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inima curată. De aceea, Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, chiar şi după pildele din Pateric, acela să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici, pe pământ, şi sus, în cer.
Şi tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru mulţi) de a ne naşte în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sfântul Valentin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îşi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să şi-o piardă astăzi în numele Sfântului Valentin cu aceeaşi seninătate. Nu trebuie să primim aceste şoapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră!
Tânărul are cel puţin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia creştină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche şi toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viaţa, nu fără o influenţă străină voii sale: „Crucificatul”. Cert este că şi cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedaţi de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, aşa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Să nu ne gândim că dacă vom fi mulţi, Îl vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obţin azi legi în urma mitingurilor din pieţe. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfinţilor şi a credinţei creştine sunt extrem de grave şi credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”.
Dacă iubeşti pe cineva cu adevărat şi vrei să-ţi uneşti viaţa cu el, du-te şi spune-i şi căsătoriţi-vă. Dar cum poţi să vinzi declaraţii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale? Fata pe care o iubeşti nu-ţi este de ajuns premiu şi spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune şi unei pizza? Nu este o mai mare umilinţă decât a-ţi vedea iubitul sau iubita spunând şi altcuiva cuvintele pe care credeai că ţi le spune numai ţie. Sau nu înţelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune şi altcuiva, când nu eşti tu de faţă?
Dar cât de umile sunt acele perechi de „adulţi” care se expun pentru aplauze. Cum poţi să fii femeie la 40 de ani încă necăsătorită? Asta înseamnă sau că ai fost dezmăţată sau sfântă. Şi în primul şi în al doilea caz, mai bine este să nu mai spui la nimeni. Iar dacă ai fost căsătorită, nu ţi-e ruşine de soţul şi de copiii tăi care poate te văd? Unde v-aţi îndrăgostit voi aşa de tare la această vârstă? Amândoi plini de rănile trecutului, de puroiul dezamăgirilor care dor. Aveţi nevoie ca alţii să vă convingă că vă stă bine împreună şi că vă potriviţi, pentru că voi nu vă puteţi rupe din inimă imaginea primei iubiri pe care nu mai aveţi putere să o întoarceţi înapoi. Un bilet pentru doi la discotecă pe care îl veţi câştiga în schimbul ruşinii trăite mă îndoiesc că ar putea lecui rănile voastre.
Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătăţii. Cine nu ştie că declaraţiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge puterea ca să ne scuturăm capetele de ameţeala reclamelor şi am feri puţin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaraţiile de dragoste, am vedea faţa crudă a realităţii. În SUA, 53% dintre femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată şi 33% sunt divorţate sau văduve. Un raport elaborat de Alianţa Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbaţii sub 30 de ani, enoriaşi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.
Crimele de familie sau între amanţi sunt extrem de frecvente. În timp ce la televizor se pocnesc baloane şi se aplaudă cea mai ingenioasă declaraţie de dragoste, poliţia semnează cronici de felul: „24.07.2000, satul Mândreşti, judeţul Bălţi. În casa sa, cetăţeanul R., anul naşterii 1957, fiind beat, i-a cauzat o rană de cuţit în regiunea inimii soţiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul nopţii, cetăţeanul P., anul naşterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa soţie, provocându-i o rană mortală. / 02.04.2000, Chişinău, str. Vasile Lupu. În urma unui scandal iscat între soţii G., femeia şi-a lovit soţul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă şi i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăşeni, judeţul Bălţi. Cetăţeana S., a. n. 1952, cu un topor, i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a şi decedat”.
Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soţi, ex-soţi şi amanţi. Doar 3% dintre bărbaţii asasinaţi au fost omorâţi de către soţii, foste soţii sau amante. Soţii, foştii soţi, amanţii şi foştii amanţi au săvârşit mai mult de 26% dintre toate violurile şi agresiunile sexuale. În 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbaţi au recunoscut printre aceştia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între soţii ce trăiau separat în comparaţie cu cei divorţaţi şi aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriţi. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuţi mai des decât atunci când erau atacate de către străini.
[...] Şi asta este doar o secvenţă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaraţiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a nopţilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de ţigară pe care le trage o fată după ce o părăseşte iubitul? Cine face o statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă soţul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-şi mai iubesc bărbaţii? Inima omului nu e o jucărică pe care poţi să o înfrumuseţezi cu o fundiţă roşie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu căţeluş de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.
Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poţi să îmbraci această mască de bufon şi să uiţi înălţimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a deşertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vieţii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile şi sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumaţi degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveşte. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înălţător, atât de rar şi atât de scump ca dragostea să-ţi iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane şi discuţii fără haz? Nu credeţi chiar pe oricine face astfel de declaraţii, dacă vreţi să le auziţi măcar o dată în viaţă spuse cu sinceritate.
Nu construiţi palatul prieteniei voastre din cărămizile multe şi strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutaţi pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în mişcare, s-ar putea să vă lase singuri şi să plece, iar dragostea…, dragostea niciodată nu cade.
Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Morala creştină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câţi ulceroşi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-şi producă dureri? Câţi nu beau bere şi nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru maşină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceriştii care muncesc în străinătate şi nu-şi văd familia cu anii pentru nişte bani nenorociţi? De ce dar ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieţi, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?
„Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup”. Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi şi de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste.
S-ar părea că e o contradicţie în doctrina creştină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumoşi şi a lăsat atracţia aceasta atât de puternică între bărbat şi femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, şi, dacă vreţi, pofta a ţinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbaţii şi-ar fi omorât pur şi simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de puţină dragoste între femei şi bărbaţi, încât numai pofta îi poate ţine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu ştia asta.
Există două atracţii diferite, una iraţională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, şi cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ţi ridici talonaşul de câştigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenţa între ele.
Acum, o lume întreagă sărbătoreşte biruinţa poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii şi în locul lui apare animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul feţei. Aceasta vedem în filmele cu măşti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor şi a sânilor şi a tinerilor din care au rămas numai gecile şi pantalonii. A dispărut din viaţa noastră chipul pur şi simplu, faţa celui iubit.
(preluat de pe http://www.orthograffiti.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu