Dragii mei,

Va propun un mic colaj de melodii, din minunata muzica romaneasca realizata odata de marii artisti. Sunt doar cateva dintre melodiile care imi plac foarte mult. Stiti si se si vede ce se promoveaza acum. Dupa parerea mea, lasa de dorit. Candva, as vrea sa atasez o melodie veche si frumoasa, din alte vremuri si una de acum. O sa vedeti cu siguranta diferenta. Insa, eu cred ca stiti si nu e cazul sa imi "patez" continutul blogului cu "uraciunea pustiirii". Auditie placuta! Va pup!

Despre multa vorbire şi despre tăcere - Sf.Ioan Scararul

1. Am arătat pe scurt în cele de pînă acum că e un lucru foarte primejdios, care se furişează chiar în cei ce par duhovniceşti, a judeca[408], sau mai degrabă a fi judecat şi a fi osîndit de limbă[409]. Dar acum urmează să vorbim puţin, la locul cuvenit ei şi despre pricina, sau uşa prin care intră sau iese aceasta.
2. Multa vorbire este catedra slavei deşarte, prin care această se arată pe sine şi se face cunoscută. Multa vorbire este semnul neştiintei, uşa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea strapungerii, născătoarea trîndăviei sau pricinuitoarea ei, înainte mergătoarea somnului, împrăstierea minţii adunăte în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii.
3. Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugă­ciunii[410], izbăvirea din robie, păzirea focului[411], supra­veghetoarea gîndurilor, straja în faţa vrăjmaşilor[412], închisoarea plînsului, prietena lacrimilor, lucrătoarea pomenirii morţii, zugravul chinurilor, iscoditoarea ju­decăţii, slujitoarea îngrijorării, duşmana îndrăznelii, soaţa liniştei, protivnica iubirii de a fi învăţătoare, adaus de cunoştinţă, pricinuitoarea vederilor, înain­tare nevăzută, urcuş neobservat.
4. Cel ce-şi cunoaşte greşelile îşi înfrînează limba. Iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum tre­buie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu[413] şi, vorbind cu El fără să stie cum, e luminat de Dumnezeu[414]. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat si linişte unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă.
5. După ce a spus un cuvînt, Petru a plîns cu amar, pentru că nu şi-a adus aminte de cel ce a zis: «Zis-am: păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea» (Ps. 38, 1) şi de altul care a zis: «E mai bine a cădea de la înălţime pe pămînt, decît din pricina limbii» (Inţ. Sir. 20, 19).
6. Nu voiesc să scriu multe despre acestea, deşi vi­cleniile patimilor mă îndeamnă[415]. Dar am auzit odată pe cineva, dornic să afle de la mine ceva despre linişte, care zicea că multa vorbire se naşte numai decît din una din acestea: fie dintr-o îndelungată vieţuire şi de­prindere vicleană şi neînfrînată (căci limba, fiind şi ea un mădular al trupului, cere ceea ce a învăţat şi s-a obişnuit), fie, la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei, din slava deşartă; iar uneori şi din lăcomia pîntecelui. Pentru aceea adeseori mulţi înfrînîndu-şi pîntecele, cu oarecare forţare, închid şi limba şi multa ei vorbire în tăcere.
7. Cel ce se gîndeşte cu grijă la moarte îşi opreşte cuvintele. Şi cel ce a agonisit plînsul sufletului se fe­reşte de vorba multă ca de foc.
8. Cel ce iubeşte liniştea şi-a pus lacăt la gură. Iar cel ce doreşte să dea ocol lumii e alungat din chilie.
9. Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea înalt, fuge de însoţirea cu oamenii, cum fuge albina de fum. Căci pe ea fumul o alungă; iar aceluia însoţirea cu oa­menii îi lucrează împotrivă.
10. Puţini pot opri apa fără de zăgazuri, dar şi mai puţini îşi pot opri gura neînfrînată.
A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o a tăiat deodată mulţime de rele.

[408] Ed. 1970: «Spune că chiar celor ce socotesc că e rău a judeca, sau chiar celor ce par să fie duhovniceşti, li se întîmplă de multe ori, din neatenţie, sau din moleşala minţii, să li se furişeze aplecarea spre cele ce nu se cuvin, sau păcatul».
[409] Cel ce judecă va fi judecat, deci, osîndit de propria lui limbă.
[410] Tăcerea întru cunoştinţă este tăcerea minţii ocupată cu pătrun­derea într-o lume necunoscută încă, pe care caută să o înţeleagă. Nu e o tăcere care nu gîndeşte la nimic. Cînd se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere rugăciunii.
[411] «Izbăvirea din robia» celor ce ne îngustează şi ne silesc la repe­tarea aceloraşi lucruri. «Păzirea focului», pentru că e descoperirea a ceva nou, descoperirea unor noi înţelesuri ascunse în infinitatea dumnezeiască. Şi aceasta ne încălzeşte.
[412] «Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie».
[413] Cine s-a cunoscut cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi dă seama de apofaticul (negrăitul) omenesc. Pe lîngă aceea, cunoscîndu-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale, şi nu vrea să spună cuvînt. Căci orice cuvînt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaşte pe sine, ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit.
[414] Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu, e pe de altă parte convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. Iar aceasta e o lumină ce-i vine din Dumnezeu. E lumina măreţiei Lui, Care-i luminează micimea sa dar i-o şi umple de Dumnezeu, ca dependentă de Dumnezeu. «De-ţi vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii, ca să vezi în ea sufletul tău, şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Dar dacă limba ta te va birui, crede-mi mie în ce-ţi spun: niciodată nu vei putea ieşi din întuneric». Alta: «Dacă nu ai inima curată, să ai măcar gura curată».
[415] «Vicleniile patimilor ne îndeamnă să vorbim adeseori pătimaş despre ele, adică despre vorbărie, despre tăcere şi despre altele, dar nu mă supun lor, căci nu pot, vorbind despre tăcere, să cad în vorbărie».

(extrase din: Cuvântul 11 – Filocalia 9 – Sf. Ioan Scărarul)

Slava Lui Dumnezeu pentru toate!

Vreau sa va marturisesc ca am fost prezenta la o minune dumnezeiasca...Luni, 19 martie 2012 am luat parte la conferinta "Cu Hristos in celula" initiata de Grupul Areopag, in Iasi. Este al 4-lea an consecutiv in care Sfintii Martiri de la Aiud au izvorat mir cu o deosebita si puternica mireasma. Nu am ajuns in fiecare an la aceasta conferinta, insa cred cu adevarat ca minunea a avut loc in toti acesti ani si uite ca anul acesta, cu ajutorul Lui Dumnezeu, am fost si eu prezenta. Conferinta a fost minunata! Am plecat atat de incarcata sufleste de acolo, incat o sa imi ajunga ceva vreme. Asa randuieste Bunul Dumnezeu ceva frumos ca sa ne arate ca este prezent in suferintele, bucuriile, intr'un cuvant, viata noastra.
Am sa atasez si o poza ce este facuta cu telefonul personal. Post usor in continuare!

Viata pamanteasca asemuita cu o reprezentatie de teatru - Sf.Ioan Gura de Aur

La amiază, la teatru, cortina se dă în lături – şi actorii, în ceaţă, îşi fac intrarea, având măşti pe faţă. Ei recită o povestire veche, arătând prin vorbe, desfăşurarea întâmplărilor.

Unul se înfăţişează ca filozof şi nu-i filozof; altul rege, fără să fie, ci numai îmbrăcat ca un rege, căci aşa cere piesa; altul face pe doctorul, fără să fi îngrijit nici măcar un lemn, ci numai îmbrăcat ca doctor; altul face pe sclavul, cu toate că-i slobod; celălalt pe profesorul, fără să aibă ştiinţă de profesor. Ei nu par ceea ce sunt, ci par ce nu sunt: doctor, filozof din pricina părului care-i împodobeşte masca, soldat, din pricina uniformei, etc.

Prin înfăţişarea ei, masca ne dă o închipuire, dar nu face mincinoasă firea, ci numai îi ascunde adevărul. Atâta vreme cât privitorii stau şi se uită, măştile nu se mişcă de pe feţe; dar când s-a lăsat seara, când spectacolul s-a isprăvit şi privitorii au plecat, măştile au fost aruncate. Cel care făcea pe regele la teatru, odată plecat, devine iarăşi fierarul de toate zilele; cel care, pe scenă era slobod, afară de scenă, e rob iarăşi…

Aşa-i şi cu viaţa şi cu moartea. Lumea e teatrul; stările omeneşti: bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea, şi altele, sunt măştile actoriceşti. Când ziua aceasta se va risipi – şi veni-va noaptea cea de spaimă, căreia mai degrabă i-am zice ziuă, (noapte pentru păcătoşi, ziuă pentru cei drepţi), când reprezentaţia sfârşi-se-va şi măştile fi-vor aruncate, când va fi cercetat fiecare pentru faptele lui, nu fiecare pentru bogăţia lui, nu fiecare pentru rangul lui, nu fiecare pentru puterea lui, ci fiecare pentru faptele lui: judecător, rege, femeie sau bărbat; când ni se va cere o viaţă şi nişte fapte virtuoase, fără să fie luate în seamă nici rangurile strălucire, nici neînsemnătatea sărăciei, nici tirania dispreţului; când ni se va zice: „Infăţişaţi-mi fapte, de eşti rob, mai nobile decât acele ale unui slobod, de eşti femeie mai vajnice de cât acele ale unui bărbat; o, atunci, cu măştile căzute, arăta-se-vor adevăratul bogat şi adevăratul sărac…”

Prea multa suferinta...

Oare de aceea ne este oferita viata?...Pentru a avea parte de prea multa suferinta? Da. Prea multa suferinta...Lacrima ce se ingana cu oftatul, da stralucire pe obrazul roscov de durere.

...Insula sentimentelor ...

A fost o data o insula unde traiau toate sentimentele si valorile umane: Bucuria, Tristetea, Stiinta,…… inclusiv Dragostea. Intr-o zi au fost anuntate ca insula se va scufunda si atunci toate sentimentele si-au pregatit barcile si au plecat, numai Dragostea a vrut sa astepte pana in ultima clipa. Cand insula era pe punctul de a se scufunda Dragostea a cerut ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Dragoste intr-o barca foarte luxoasa si Dragostea i-a zis: "Bogatie, poti sa ma iei si pe mine?", Bogatia i-a raspuns: "Nu pot, am prea mult aur si argint in barca si nu mai am loc si pentru tine".
Apoi Dragostea i-a cerut ajutorul Mandriei care tocmai trecea intr-un vas superb, "Mandrie, te rog frumos, poti sa ma iei cu tine?", "Nu pot sa te ajut Dragoste, pentru ca.... " ii raspunse Mandria, "aici totul e perfect, ai putea sa-mi strici barca".
Dragostea dezamagita, intreaba si Tristetea care trecea pe langa ea: " Tristete te rog, lasa-ma sa vin cu tine", "Oh Dragoste", ii raspunse Tristetea, "Sant asa de trista incat vrea sa fiu singura".
Si Bucuria a trecut pe langa Dragoste, dar cum era asa de multumita nu a auzit vorbele Dragostei.

Parca din senin, se aude o voce:

"Vino Dragoste, te iau cu mine". Era un batran care i-a vorbit. Dragostea s-a simtit asa de recunoscatoare si plina de bucurie ca a uitat sa-i ceara numele batranului. Cand ajunse pe tarm, batranul pleca imediat.
Dragostea si-a dat seama cat de mult ii datora batranelului si intreba Stiinta: "Stiinta, poti sa-mi spui cine m-a ajutat?". "Era Timpul", i-a raspuns Stiinta. "Timpul!!!" exclama Dragostea, "Dar de ce Timpul m-a ajutat?". Stiinta plina de intelepciune ii raspunse: "Pentru ca doar Timpul e in stare sa inteleaga cat de importanta este Dragostea in viata "