Ultima poezie - profetica - a Sf.Ioan Iacob Hozevitul ( 5 august )

VANTUL PUSTIIRII

(Urgia cereasca)

1

Iarasi lupte, iarasi sange

Iarasi zgomot de razboi,

Iarasi lacrimi nesfarsite,

Iarasi valuri si nevoi!

2

Cand a sters sarmana lume

Lacrima de pe obraz,

Au venit napraznic iarasi

Alte valuri de necaz.

3

Vaduvele iar vor plange

Cu batranii cei sarmani

Si copiii vor ramane

Iar cu miile orfani.

4

Pustii-se-vor orase

Si pe multi ii vor robi,

Unde sunt cantari desarte,

Gloantele vor dantui.

5

Iar in locul rasfatarii

Si al luxului nebun,

Va domni de-acuma groaza

Si cutremurul de tun.

6

Care azi, (de zburdaciune),

Umbla goi, nerusinati,

Vor ajunge ca sa umble

De nevoie dezbracati.

7

Cand sporeste rautatea

Se scarbeste Dumnezeu,

Pentru asta vin in lume

Si razboaiele mereu!

(15 iulie 1960)

Cuviosul Paisie - despre neoranduiala launtrica si infatisarea exterioara

Sarmanii mireni se imbraca asa cum e launtrul lor

- Parinte, da-mi o binecuvantare.

-Te binecuvantez sa te faci carnaval duhovnicesc ca Sfanta Isidora¹ cea nebuna; sa dobandesti prefacatoria cea buna. Vezi, sarmanii mireni sarbatoresc in fiecare zi prefacatoria lor lumeasca si se imbraca asa cum e launtrul lor. Demult, oamenii se imbracau pentru carnaval odata pe an, numai la Lasatul de sec². Acum cei mai multi sunt mereu in carnaval. Adica, mai demult carnavalul tinea o saptamana numai la Lasatul de sec de carne pentru Postul Mare. Acum vezi in fiecare zi… Fiecare se imbraca asa cum ii spune gandul. Au devenit cu desavarsire ciudati. Au innebunit! Putini sunt oameni adunati, modesti, fie barbati, fie femei sau copii. Mai ales femeile sunt intr-un hal de nespus. Astazi cand am coborat in oras am vazut una cu o cordela atat de lata, ca un pansament, cu niste cizme pana sus si o fusta scurta. Mi-am spus: “Asa e moda!” Altele merg cu niste tocuri foarte subtiri. Putin sa calce stramb si la medicul ortoped se opresc…De păr nu ma intreba! Alta – Dumnezeu sa ma ierte – ce om era? O fata salbatica, cu tigara in gura, fu, fu, si cu ochii rosii!…Acum spun ca au obicei sa nu fumeze in casa atunci cand au copii mici. Dar copiii se nasc… heringi afumati. Si din pricina cafelelor unii o patesc, fac niste grimase… A plecat harul lui Dumnezeu. Parasire desavarsita!

Imi aduc aminte, cand eram in Sinai, ce era si acolo… nu ma intreba! Cat ma durea cand vedeam turistele ce veneau la manastire. In ce hal erau! Ca si cum as vedea icoane bizantine frumoase, aruncate la gunoaie; numai ca acestea s-au aruncat singure. Odata am vazut una care purta ceva ca un felon si am spus: “Slava lui Dumnezeu, iata si una care poarta ceva mai cuviincios; in sfarsit, felon-nefelon, cel putin nu este ca celelalte“. Dupa aceea cand s-a intors cu fata, ce sa vad? Era deschisa cu totul !!

Unde a ajuns lumea!…Mi-au trimis o fotografie a unei mirese, ca sa-i fac rugaciune ca sa-i mearga bine in casatoria ei. Purta o rochie de mireasa fara hal. O astfel de imbracaminte este o neevlavie fata de Taina in locul sfintit al Bisericii. Oameni duhovnicesti si nu se gandesc! Ce sa faca ceilalti? De aceea spun, nici manastirile nu mai tin, nu exista frana nicaieri: astazi oamenii sunt fara frana.

Demult existau si nebuni pentru Hristos, existau putini nebuni in lume. Nu cumva ar trebui sa rugam pe nebunii pentru Hristos sa faca bine pe adevaratii nebuni si sa se inmulteasca nebunii pentru Hrisos? In orice caz astazi auzi si vezi lucrurile cele mai ciudate. Unul mi-a spus – mi-am facut cruce cand am auzit – ca astazi este la moda ca trantorii sa-si roada hainele in anumite locuri si apoi sa le taie, cosandu-le petice cu acul de cusut saci. Bine, un muncitor e firesc sa fie asa, dar un trantor!.. Dupa ce mi-a spus asta completeaza: “Parinte, sa-ti mai spun ceva inca mai ciudat. Femeia mea a vazut odata in piata Omoniei, pe copilul unei familii prietene ca avea pantalonii descusuti inapoi. “Copilul meu, ii spune, pune-ti mana inapoi…!” “Lasa-ma in pace, spune acela, asa e moda”. Sarmanii copii! – Parinte, e bine ca unii pun pe bluze stampe cu sfinti? Daca e pe bluze sau pe tricouri, e bine. In loc sa puna pe diavolul, mai bine pe sfinti. Dar, daca e pe pantaloni, nu se potriveste: este lipsa de evlavie. Sunt unii evlaviosi care pun lucruri ca acestea. Cand a mers patriarhul Dimitrios in America, au facut niste bluze cu patriarhul si Sfanta Sofia pe ele. – Au facut asta din evlavie?

- Ei, n-au facut-o evreii, ci crestinii. Exista si unii care fac lucruri bune, precum exista medici buni, exista si sarlatani. – Parinte, toata aceasta neoranduiala este si din influenta strainilor?

- Ei, dar de unde este? De aceea spuneau in vremea noastra: “Oamenii din Smirna sunt...” Era un loc langa mare si mergeau multi straini. Sfantul Arsenie era foarte aspru in acestea. In Farasa era o tanara casatorita si purta o broboada colorata din Smirna. Sfantul i-a facut observatii in repetate randuri, ca s-o arunce si sa se imbrace modest, ca toate femeile din Farasa. Dar aceea nu asculta. Intr-o zi, vazand-o Sfantul Arsenie ca poarta iar acea broboada tarcata, i-a spus cu asprime: “Boli frantuzesti nu vreau in Farasa. Daca nu te indrepti, sa stii ca toti copiii ce ii vei naste, dupa ce ii vei boteza, vor pleca ingerasi, iar tu nu te vei bucura de niciunul“. Si deoarece nici atunci nu s-a indreptat, i-au murit doi ingerasi. Numai atunci si-a venit in fire, a aruncat broboada cea tarcata si a mers la Sfantul Arsenie si i-a cerut iertare.

- Parinte, hainele de culoare inchisa ajuta in viata duhovniceasca, pentru unul ce vrea sa se faca monah?

- Da, hainele de culoare inchisa ajuta foarte mult. In felul acesta, se desprinde cel ce le poarta, de lume, in timp ce cu cele colorate ramane incurcat in lume. Iar cel ce spune: voi merge la manastire si acolo voi purta haine negre. Voi merge la manastire si acolo voi face canonul”, lucruri negre va face si acolo cand va merge. Atunci cand este in lume si face cu bucurie ceea ce fac monahii si o doreste cu tot sufletul, unul ca acesta si in lume se bucura duhovniceste, iar dupa aceea, in calugarie va urca si cate doua trepte deodata. – Parinte, uneori copiii care cred si se imbraca cuviincios au mare razboi de la cei mari.

- Daca cred si fac asta cu inima lor, ii pun si pe cei mari la locul lor. Am cunoscut o fata ce purta haine negre si maneci pana jos. Era foarte evlavioasa. Odata o batrana moderna ii spune: “Nu ti-e rusine, tu, fata tanara, sa porti haine negre si maneci lungi?” “Fiindca nu vedem exemple la dumneavoastra, i-a raspuns aceea, cel putin noi sa purtam haine negre” – si a pus-o la punct.

Vezi una care cum a ramas vaduva, a si pus haine tarcate pe ea. Dar ce sa spui? Sora mea a ramas vaduva la 23 de ani si nu si-a mai scos hainele negre pana a murit. Pentru mine sunt mai fericite vaduvele care poarta negru in aceasta viata, chiar si fara voie, si traiesc o viata duhovniceasca aspra slavoslovind pe Dumnezeu fara sa murmure, decat nefericitele ce poarta haine tarcate si traiesc o viata tarcata.

Tine candela inimii aprinsa - Invatatura Parintelui Serghie (din Jean-Claude Larchet )

Postez din nou cateva invataturi ale Parintelui Serghie. De altfel, prima postare a mea pe blog incepe tot cu niste invataturi ale dansului...Daca ar fi dupa mine as posta toata cartea, insa va puteti imagina ca nu am cum. Asa ca v-o recomand cu caldura. Este minunata!

• De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.
• Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.
• Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.
• Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?
• Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează cînd şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi... Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…
• Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu. Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dumnezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.
• De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.
• La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă.
• Păcatul pentru care-l osândeşti pe celălalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osândind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti.
• De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: “Eu sunt vinovat!”

Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui - Pr. Rafail Noica

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Şi să ştiţi că Dumnezeul nostru nu interzice! Nu este interzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie. Dumnezeu are destulă putere ca să ne scoată din orice iad. Hristos chiar înainte să se pogoare, literal, în iad cu sufletul a zis ucenicilor: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“. Şi nu numai că are puterea să ne scoată, dragostea Lui are voinţa de a ne scoate, dragostea Lui nu poate să ne lase în iad. Destul nouă să nu deznădajduim, adică să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, destul nouă să ne predăm Lui Dumnezeu în momentele noastre ale celei mai cumplite deznădejdi. Şi în sensul ăsta vă propun şi cuvântul ăsta al Părintelui Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“.

Ce inseamna „ţine-ţi mintea în iad“? Fii realist! Ăsta eşti! Dar nu deznădăjdui, că Dumnezeu nu acolo te va lăsa. Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu te audă dacă te rogi Lui, nu poate să te lepede dacă încă nădăjduieşti în El. Cu ce obraz să nădăjduieşti? Cu nici unul! Doar aşa, fiindcă Dumnezeu e bun. Asta este pentru culmile deznădejdii. Când nu avem deznădejdea asta, continuăm să ne ţinem mintea în iad, să ne osândim pentru păcatele pe care le vedem, să ne spovedim şi toate cele care ni le-a rânduit Dumnezeu spre mântuire. Toate astea sunt [parte integrantă din - nota noastra] “cultura filocalică“. Mă iertaţi! Le “împroşc” un pic acuma… N-am o rânduială, n-am un cuvânt mai sistematizat, dar cred că este mai important să trăim, poate aşa, mai [mult] din ce ne dă Domnul, să zicem, câteva clişee, dacă vreţi, de la dreapta şi de la stânga, decât să sistematizăm. Căci sistematizarea până la urmă este tot un element al morţii. Cuvântul viu curge altfel.

Poate că expresia cu care culmină cultura filocalică este tocmai cuvântul care s-a dat de către Domnul Sfântului Siluan: „Ţine-ţi minte în iad şi nu deznădăjdui“. Cred că nu există frumuseţe mai desăvârşită decât această dragoste dumnezeiască, în care oricât de păcătos ar fi omul, oricât de îndepărtat de Dumnezeu, [Acesta] încă nu îl părăseşte. Ba mai mult, Însuşi Dumnezeu face toate cele pentru mântuirea omului. Însuşi Hristos a luat asupră-Şi canonul cel aspru al morţii, pe care şi l-a însuşit Adam prin neascultare şi prin lepădare de Dumnezeu.

Cuv. Sofronie: Cum vorbeste duhul iubirii lui Hristos?

“Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra lui responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeşte altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc. Mult mai mult, numai luând asupra noastră greşeala altuia se descoperă autenticitatea iubirii şi ne dăm cu adevărat seama de aceasta; unde ar mai fi sensul iubirii, dacă n-am păstra din ea decât latura plăcută? Dar când luăm în mod liber asupra noastră greşeala şi durerile făpturii iubite, atunci iubirea atinge desăvârşirea sub toate aspectele ei.

Mulţi oameni nu pot sau nu vor să accepte de bunăvoie urmările păcatului strămoşesc al lui Adam. Ei spun: „Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, dar acest lucru nu mă priveşte. Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele, iar nu pentru păcatele altora“. Omul nu înţelege că, prin această mişcare a inimii lui, repetă în sine însuşi păcatul protopărintelui nostru, care devine astfel propriul său păcat şi propria sa cădere. Adam a tăgăduit responsabilitatea sa, aruncând greşeala asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care-i dăduse această femeie, şi prin acest lucru a rupt unitatea omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când refuzăm să ne asumăm responsabilitatea răului universal, a faptelor aproapelui nostru, repetăm acelaşi păcat şi rupem de asemenea unitatea omului. In rai, Domnul l-a chemat pe Adam la căinţă; ne e îngăduit să credem că, dacă în loc să se justifice, Adam şi-ar fi asumat responsabilitatea păcatului lor comun, al său şi al Evei, destinul lumii ar fi fost altul. In acelaşi chip, destinul lumii va fi diferit dacă vom răspunde pozitiv aceluiaşi Domn venit în trup şi Care-şi înnoieşte chemarea Sa la căinţă, şi dacă vom lua asupra noastră povara greşelilor aproapelui nostru.

Fiecare dintre noi poate invoca multe scuze pentru a se justifica. Dar dacă aruncă o privire atentă în inima sa, va vedea că face acest lucru în chip viclean. Omul se justifică înainte de toate pentru că nu vrea să se recunoască, nici măcar în parte, vinovat de răul ce este în lume. Se justifică mai apoi, pentru că nu e conştient că e înzestrat cu libertate după chipul libertăţii lui Dumnezeu, şi nu se vede decât ca un fenomen, un obiect al acestei lumi şi, prin urmare, condiţionat de ea. Intr-o astfel de conştiinţă există ceva servil; de aceea tendinţa spre justificare e proprie unui rob, iar nu unui fiu al lui Dumnezeu.

La fericitul stareţ n-am putut observa această tendinţă generală spre autojustificare. Ciudat este că multor oameni le apare ca un lucru servil tocmai acest mod de a acţiona, adică faptul de a lua asupra noastră greşeala altuia şi de a cere iertare. Acesta e contrastul între modul de a vedea al fiilor duhului lui Hristos şi cel ale fiilor acestei lumi. Omului neduhovnicesc i se pare de necrezut că ar putea simţi întreaga umanitate ca o existenţă integrală cuprinsă în existenţa personală a fiecărui om, fără ca totuşi prin aceasta să fie desfiinţată alteritatea ireductibilă a celorlalte ipostase omeneşti. In conformitate cu sensul celei de-a doua porunci: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, trebuie şi e cu putinţă să includem în propria noastră existenţă personală totalitatea existenţei umane. Atunci orice rău ce se face în lume nu va mai fi socotit doar ca un lucru străin de noi, ci drept propriul nostru rău.

Avva Pamvo - Ce va face cineva in vremile si anii aceia?

“Ci iata iti zic tie, fiule, vor veni zile cand vor strica crestinii cartile Sfintelor Evanghelii si ale Sfintilor Apostoli si ale dumnezeiestilor prooroci, stergand Sfintele Scripturi si scriind tropare si cuvinte elinesti. Si se va revarsa mintea la acestea, iar de la acelea se va departa. Pentru aceasta parintii nostri au zis: cei ce sunt in pustia aceasta, sa nu scrie vietile si cuvintele parintilor pe pergament, ci pe hartii, ca va sa stearga neamul cel de pe urma vietile parintilor si sa scrie dupa voia lor, fiindca mare este necazul ce va sa vina.

Si i-a zis lui fratele: asadar, se vor schimba obiceiurile si asezamintele crestinilor si nu vor fi preoti in biserici sa faci acestea? Si a zis batranul: in astfel de vremuri se va raci dragostea multora si va fi necaz mult. Napadirile paganilor si pornirile noroadelor, neastamparul imparatilor, desfatarea preotilor, lenevirea calugarilor. Vor fi egumeni nebagand seama de mantuirea lor si a turmei, osardnici toti si silitori la mese si galcevitori, lenesi la rugaciuni si la clevetiri osardnici, gata spre a osandi vietile batranilor si cuvintele lor, nici urmandu-le nici auzindu-le, ci mai vartos ocarandu-le si zicand: de am fi fost si noi in zilele lor, ne-am fi nevoit si noi. Iar episcopii in zilele acelea se vor sfii de fetele celor puternici, judecand judecati cu daruri, nepartinind pe cel sarac la judecati, necajind pe vaduve si pe sarmani chinuindu-i. Va intra inca si in norod necredinta, curvie, uraciune, vrajba, zavistie, intaratari, furtisaguri si betie.

Si a zis fratele: Ce va face cineva in vremile si anii aceia? Si a zis batranul: Fiule, in acele zile, cel ce isi mantuieste sufletul sau mare se va chema in Imparatia Cerurilor”

Suprema Declaratie De Dragoste Fragment exceptional din eseul : “Teama de a vorbi celui iubit” al parintelui Savatie Bastovoi)“

“… Nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos S-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.

Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.

Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor...”