Copiii învaţă din felul în care trăiesc! (D.L. Nolte)

Dacă ei sunt crescuţi cu critici, învaţă să condamne.
Dacă ei trăiesc în ostilitate, învaţă să se bată.
Dacă ei trăiesc în teamă, învaţă să fie temători.
Dacă ei trăiesc în milă, învaţă să se autocompătimească. 
Dacă ei trăiesc în ridicol, învaţă să fie sfioşi.
Dacă ei trăiesc în gelozie, învaţă ce e invidia.
Dacă ei trăiesc în ruşine, învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă ei trăiesc în toleranţă, învaţă să fie răbdători.
Dacă ei trăiesc în încurajare, învaţă să fie încrezători. 
Dacă ei trăiesc în apreciere, învaţă să aprecieze.
Dacă ei trăiesc în aprobare, învaţă să se placă pe ei înşişi. 
Dacă ei trăiesc în acceptare, învaţă să găsească dragostea în lume.
Dacă ei trăiesc în recunoaştere, învaţă să aibă un ţel.
Dacă ei trăiesc în generozitate, învaţă să fie generoşi.
Dacă ei trăiesc în cinste şi dreptate, învaţă ce înseamnă adevărul şi justiţia.
Dacă ei trăiesc în siguranţă, învaţă să capete încredere în sine şi în cei din jurul lor.
Dacă ei trăiesc în prietenie, învaţă că lumea este un loc frumos în care poţi trăi.
Dacă ei trăiesc cu seninătate, învaţă să aibă mintea împăcată.

Dragostea nu se cerşeşte, ci se câştigă şi se dăruieşte!

Iubirea este cea care dă sens vieţii omului în lume. Ea îi motivează activitatea, îi entuziasmează sentimentele, îl umanizează şi îi înfrumuseţează sufletul. Lipsită de iubire, existenţa umană ar fi de o platitudine înspăimântătoare şi de o tristeţe înfricoşătoare. În faţa unei iubiri sincere, chiar şi cele mai dure suflete se înmoaie, se umanizează. Sub razele ei ocrotitoare, toate par mai frumoase şi mai luminoase. Chiar şi lucrurile neînsufleţite par a prinde viaţă şi a trăi deplin.

De aceea, fiecare caută în viaţa sa iubirea adevărată. O caută, ştiind că dacă o va afla, existenţa sa va fi una împlinită, iar negăsind-o, viaţa îi va fi de o tristeţe dureroasă şi singurătate apăsătoare. Nu toţi ştiu însă că o prietenie nu se cerşeşte, ea construieşte şi, ca o formă de generozitate, se dăruieşte.

Implicându-se într-o relaţie de iubire, fiecare dintre cei doi parteneri speră să îşi împlinească în acest mod nedeplinătăţile sale, să afle un suflet care să rezoneze la bucuriile şi neîmplinirile lui, alături de care să aibă sentimentul de împlinire şi fericire. Prin iubire, fiecare dă expresie dorinţei sale de comuniune şi dialog, de primire şi oferire de sentimente şi trăiri, de emoţii şi convingeri, dorinţei sale de a-şi oferi propria viaţă, de a se dărui pe sine însuşi.

Fiecare dintre cele două persoane implicate în relaţia de iubire provine dintr-o lume diferită, dintr-un alt mediu, cu obiceiuri şi concepţii diferite, cu particularităţi specifice. Un mediu în care a văzut atât lucruri bune, dar poate şi aspecte mai puţin plăcute, pe care apoi le poartă în sufletul său. Ceea ce au de făcut cei doi prieteni încă de la prima lor întâlnire este de a-şi construi propria relaţie. Aceasta presupune ca fiecare dintre ei să facă o selecţie a experienţelor de viaţă şi simţire, astfel încât să păstreze în cadrul prieteniei ceea ce este bun, frumos şi înalt în inima lor şi să cultive aceste valori, iar de tot ceea ce a fost mai puţin frumos şi luminos să se elibereze, pentru a nu împovăra şi îngreuna iubirea lor. Ei trebuie să creeze un univers propriu numai lor, în care să ofere fiecare toate aceste lucruri bune şi frumoase şi să lepede aspectele mai puţin plăcute ale personalităţii lor, din dragoste reciprocă.

De aceea, o prietenie adevărată este o construire şi o autoconstruire, în care fiecare dintre cei doi parteneri trebuie să se definească pe sine, însuşindu-şi de la celălalt tot ceea ce ar putea ajuta relaţia lor, şi descoperindu-i, în mod similar, culmile personalităţii sale, în speranţa unei prietenii împlinite. Fiecare primeşte şi dăruieşte, fără a avea sentimentul că se sărăceşte pe sine, că se limitează sau îşi împuţinează sufletul şi viaţa, ci având convingerea că se înnobilează şi că îmbogăţeşte şi pe celălalt, într-un dialog sincer al iubirii şi dăruirii fără de sfârşit.

Din nefericire, există astăzi şi iubiri rănite, iubiri neîmplinite, în care relaţia dintre a dărui şi a oferi este una bolnavă. Unii cer prea mult, totul sau aproape totul, oferind în schimb prea puţin, nimic sau aproape nimic, iar aceasta este izvor de suferinţă pentru persoana al cărei suflet este înşelat şi rănit. Chiar şi în iubire, starea cea mai înaltă, sentimentul culminant al omului, se manifestă uneori iubirea păcătoasă de sine. Sunt persoane care nu ştiu să ofere, ci doar să pretindă, nu ştiu să dăruiască, ci doar aşteaptă să primească, iar aceasta face din iubire o suferinţă proporţională, pe de o parte, cu intensitatea sentimentelor oferite, iar pe de altă parte, cu violenţa refuzului.

Una dintre cele mai frumoase comparaţii, care se poate aplica unei prietenii, o constituie cea a dăltuirii în marmură a sufletului celuilalt, asemenea mitului lui Pygmalion, descris în Metamorfozele lui Ovidiu. Din dragostea sa faţă de frumos şi ideal, Pygmalion sculptase un trup de femeie din fildeş alb. Fiecăruia dintre contururi îi dăduse un aspect atât de real, încât el însuşi avea impresia că sculptura sa are suflet, că trăieşte. Iubindu-şi creaţia, s-a îndrăgostit de aceasta, ca de o fiinţă vie. La sărbătoarea zeiţei Venus şi pentru a-şi alina sufletul, i-a rugat pe zei să-i dăruiască o soţie care să semene cu sculptura sa şi i-a impresionat atât de mult încât zeiţa Venus i-a promis că îi va împlini dorinţa. Ajungând acasă, Pygmalion a îmbrăţişat statuia pe care o dăltuise, iar aceasta a căpătat dintr-odată viaţă, devenind o femeie de o frumuseţe deosebită - Galateea.

Din acest mit, fiecare poate realiza faptul că, într-adevăr, o prietenie nu se cerşeşte, ci se dăruieşte, dar mai ales se construieşte, pentru că fiecare dintre cele două persoane care se iubesc are de păşit pe un drum lung şi dificil, al construirii de sine şi al sculptării celuilalt, un proces în care relaţia dintre a dărui şi a primi trebuie să fie una egală, spre fericirea ambilor.

Într-o prietenie, fiecare partener este un sculptor, care se cunoaşte pe sine şi caută să îl cunoască şi pe celălalt, redefinindu-se unul pe altul, căutând să se armonizeze, să construiască un univers propriu, o lume a iubirii şi dăruirii, a înţelegerii şi preţuirii, o lume a armoniei şi fericirii, o adevărată oază de pace şi bucurie, într-o lume tot mai frământată. De şansa şi de reuşita meşteşugului său depinde propria fericire şi împlinirea lor. 

(Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu)

Şi dacă! (M.Eminescu)

Şi dacă . . .
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

Primul an de căsătorie. Probleme şi soluţii!

- Vă rugăm să ne spuneţi care sunt particularităţile evoluţiei unei familii din clipa în care tinerii au spus „da” … 

- Într-adevăr, după ce tinerii au spus „da”, chiar dacă a trecut numai o zi de la căsătorie, situaţia lor este deja diferită, în primul rând prin faptul că au alt statut: nu mai sunt mire şi mireasă, ci soţ şi soţie.

Dar să privim puţin la perioada de până la căsătorie. Cred că am putea s-o numim „perioada de cucerire”, fiind vorba  despre o perioadă în care cei doi îşi arată reciproc numai calităţile. Toate sunt învăluite într-o lumină pozitivă – atât calităţile exterioare, cât şi cele interioare – din frica de a nu-l pierde pe celălalt. Însă imediat după nuntă, când tinerii sunt siguri de faptul că „el este al meu” – „ea este a mea”, comportamentul lor revine la normal. Nimeni nu poate umbla toată viaţa „pe vârful degetelor”, aşa cum consider că se întâmplă în perioada de până la căsătorie. Va trebui, până la urmă, să calce cu toată talpa.

Astfel, odată ce s-a revenit la starea obişnuită, după căsătorie ies la iveală şi părţile negative ale fiecăruia, de care ar vrea ei înşişi să se debaraseze. Nu mai sunt nişte „persoane din vitrină”, aşa cum păreau înainte de căsătorie, ci devin oameni reali. Din acest moment, fiecare dintre soţi este pus în situaţia de a-l accepta – sau nu – pe celălalt, cu bune şi cu rele.

O altă particularitate a tinerilor căsătoriţi constă în faptul că intră într-un rol cu totul special – de soţ şi de soţie. În visele lor de până la nuntă, fiecare şi-a închipuit rolul de soţ, soţie, mamă…  Realitatea de după nuntă este alta. Foarte frumos a zis cineva: „Oare există vreo persoană care să poată oferi un număr artistic de prima dată când se va sui pe patine? Cu siguranţă vor fi căderi, dureri, dar şi ridicări. Şi, antrenându-se, până la urmă va reuşi”… E clar că nici un cuplu abia format nu poate avea pretenţia să se declare „cel mai…” din lume. Trebuie să fie conştienţi că vor fi dureri, lacrimi, dar şi bucurii.

Încă o particularitate este modul de manifestare a dragostei reciproce, care diferă de cel de până la căsătorie. De exemplu: cum vi se pare un tânăr care vine cu un bucheţel de flori primăvăratice, gingaşe şi parfumate, căţărându-se pe scara de incendiu, oferindu-l, prin geam, cu un sărut, iubitei sale… şi situaţia când el, tânăr soţ fiind, având deja în buzunar cheia de la apartament, ar face acelaşi lucru. În primul caz, ar stârni admiraţie, surpriză şi… „Vai, ce mult o iubeşte!”, iar în cel de-al doilea – nedumerire: „O fi păţit ceva, sărmanul!”.

La prima vedere, acesta ar părea un exemplu oarecare, un caz particular, dar el reflectă o situaţie generală: starea unui cuplu înainte de căsătorie şi cea de după. Şi asta pentru că dragostea în familie implică seriozitate, dăruire, jertfelnicie – diferă de ce-a fost înainte. De fapt, începutul unei familii, cred eu, este începutul unei poveşti al cărei final, fericit sau mai puţin fericit, depinde numai şi numai de cei doi.

Capul unei familii – şi inima ei

- Diferă rolul soţiei de cel al soţului?
- Da. Dacă soţul este capul familiei, soţia este inima, adică este cea care oferă căldura, pacea, lumina şi fericirea unei familii, datorită sensibilităţii şi puterii ei de empatie, de înţelegere… Spre deosebire de bărbat, ea simte când trebuie să tacă şi când trebuie să intervină în favoarea păcii din familie, când trebuie să fie gingaşă şi zâmbitoare sau când să găsească momentul potrivit pentru a face o observaţie. Rolul femeii – şi responsabilitatea ei – consta în crearea unei situaţii de bună-înţelegere şi fără conflicte în familie. Este un lucru dificil, dar care poate fi învăţat.

- Care factori influenţează mai mult fericirea unei familii? Factorii externi sau cei care ţin de interiorul fiecărei persoane?
- Ambii factori sunt decisivi, există o strânsă legătură între ei. Ar fi multe de spus, dar vreau să mă opresc doar la un aspect al acestei legături, şi anume locul unde va trăi noua familie.

Educaţia actuală a tinerilor este ceva mai libertină, încât convieţuirea cu părinţii a devenit problematică – şi-am să vă spun şi de ce. Cu părere de rău, tinerii de astăzi sunt caracterizaţi de infantilism, sunt total nepregătiţi pentru a-şi întemeia o familie – şi asta se întâmplă pentru că au fost mereu purtaţi în braţe de mămica şi tăticu’. Mama şi tata le-au rezolvat problemele, protejându-i. Până acum, lipsa de bani nu a fost problema lor, ci a părinţilor. Hainele la modă – problema părinţilor. Confortul şi amenajarea locuinţei – iarăşi problema părinţilor… Nu au unde locui tinerii însurăţei? Părinţii să-şi închirieze ceva şi să se mute! Adică să-i poarte în continuare în braţe, ca pe nişte bebeluşi… Lucru cu totul şi cu totul greşit, care nu poate avea decât consecinţe negative.

Cei doi tineri trebuie să-şi asume responsabilitatea întemeierii unei familii de durată, care în curând îşi va creşte propriii copii. E timpul ca ei să ducă pe cineva în braţe, nu să mai fie încă duşi… Eu aş recomanda fiecăruia ca, atunci când face primii paşi spre întemeierea unei familii, până se ajunge la formarea ei, să încerce să pună umărul – financiar vorbind – alături de părinţi, şi să nu se lase cu totul pe seama părinţilor, aşa cum a fost obişnuit. Măcar, să spunem, o jumătate de an să-şi achite chiria locuinţei.

De asemenea, un alt aspect de care trebuie să se ţină seama este că, la început, rolurile de soţ şi soţie nu sunt încă foarte clar definite; cei doi trebuie să aibă răbdare unul cu celălalt, punându-se de acord în cele ce sunt de făcut. Şi este important ca lucrul acesta să se întâmple doar între ei doi, fără participarea sau prezenţa părinţilor. Altfel, unul din soţi va trebui să se acomodeze nu numai cu partenerul, ci şi cu părinţii acestuia – ceea ce-i prea mult de dus! La fel, părinţii şi copilul lor proaspăt căsătorit sunt puşi în situaţia de a se acomoda cu o persoană nouă în casă.
Un exemplu similar este situaţia când apare un elev nou într-o clasă: toată lumea este cu ochii pe el, îi urmăreşte orice mişcare, iar, dacă e cazul, îl şi „educă” – este provocat, pentru a i se vedea reacţiile, şi „ajutat” să intre în rând cu ceilalţi. La fel se întâmplă şi în familia tânără care locuieşte împreună cu părinţii: „intrusul” trebuie să intre în tiparul familiei celuilalt, fiind văzut ca „vinovat” la orice mică abatere.

În cazul vieţuirii separate de părinţi, în doi, orice situaţie conflictuală se rezolvă mai bine fără martori. Cei doi învaţă să meargă împreună, în acelaşi ritm. Trăind separat de părinţi, ei reuşesc să se formeze, fiind obligaţi să se maturizeze, să rezolve situaţii noi. După o vreme, ca familie deja formată, pot convieţui şi împreună cu părinţii, dar de-acum situaţia lor este alta. Am spus că majoritatea tinerilor sunt obişnuiţi să primească totul de la părinţii lor. Este la fel de important şi ca părinţii să înţeleagă că un ajutor excesiv poate dăuna tinerei familii – şi să se retragă în mod înţelept, aşteptând ca tinerii soţi să găsească singuri soluţii la problemele apărute…

 (Prof. Psiholog Nina Krîghina, monahie la Mănăstirea Născătoarei-de-Dumnezeu
„Sporul grânelor” din Ekaterinburg)

Vederea Lui Dumnezeu! (Sf.Serafim de Sarov)

- Părinte, i-am zis eu, mi-ați vorbit mereu de câștigarea Sfântului Duh ca țintă a vieții creștine. Dar cum sa-L recunosc? Faptele bune se văd, dar Sfântul Duh poate fi văzut? Cum voi ști dacă El este sau nu în mine?

- În vremurile în care trăim, a răspuns bătrânul, s-a ajuns la o așa moleșeală a credinței, la o asemenea insensibilitate in ce privește comuniunea cu Dumnezeu, suntem aproape total îndepărtați de adevărata viață creștinească. Pasajele scripturistice ni se par străine, de pildă, când Duhul Sfânt grăiește prin gura lui Moise: ,,Adam Îl vedea pe Dumnezeu umblând prin rai” (Facere 3, 8), sau când citim cum Sfântul Apostol Pavel a fost oprit de Duhul să propovăduiască cuvântul în Asia, dar că Duhul 1-a însoțit până ce s-a întors în Macedonia (Fapte 16, 6-9). În multe alte locuri din Sfânta Scriptura găsim nenumărate  cazuri   de  arătare   a  lui Dumnezeu oamenilor.

Se va zice cu siguranță: ,,Locurile acestea nu pot fi înțelese. Se poate admite ca oamenii să-l vadă in mod concret pe Dumnezeu?”. Aceasta neputință în a înțelege vine din faptul că, sub pretextul instruirii, a științei, suntem prinși într-o așa întunecime încât nu putem concepe ca adevărat tot ceea ce pentru strămoșii noștri era așa de clar, dându-le posibilitatea să vorbească de arătările lui Dumnezeu ca despre niște lucruri perfect normale. Astfel Iov, când prietenii săi îi spun că a hulit pe Dumnezeu, răspunde: ,,Cum pot face aceasta când eu simt suflarea Atotputernicului în nările mele?” (Iov 27, 3-4). Altfel spus, cum să-L pot huli pe Dumnezeu, când Duhul Sfânt este cu mine? Dacă L-aș huli pe Dumnezeu, Duhul Sfânt m-ar părăsi, dar eu simt suflarea Sa in narile mele. Avraam și Iacob au vorbit cu Dumnezeu. Iacob chiar s-a luptat cu El. Moise L-a văzut pe Dumnezeu și tot poporul împreuna cu el, când a primit tablele legii pe Sinai. O coloana de foc – harul văzut al Sfântului Duh – le slujea de călăuză prin pustie. Oamenii îl vedeau pe Dumnezeu și Duhul Sau nu in vise sau in stare de extaz, ca rezultat al unei imaginații bolnave, ci in realitate.

Așa, lipsiți de atenție, cum am devenit, înțelegem cuvintele Scripturii altfel de cum ar trebui. Aceasta, pentru că, în loc de a căuta harul, noi îl respingem prin orgoliul nostru intelectual și nu-i permitem sa se sălășluiască în inimile noastre și să ne arate lucrurile așa cum sunt ele și cum le află cei ce caută adevărul cu toată inima.

Bucură-te, Părinte Antonie cel Mare, cel ce te-ai arătat pentru noi mijlocitor către Domnul!

 

1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi ţinere de minte nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.


2. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

3.  Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci din fapte.

4.  Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri-aminte.

5.  Grija de viaţa duhovnicească şi sârguinţă sufletului îi fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află“ dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.

6.  Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi turbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.

7.  Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?

8.  Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.

9.  Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.

10.  Precum trupul după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu trebuie să iasă din trup.

Castitatea reprezintă baza căsătoriei!

Cel mai des, noi gândim castitatea din perspectiva relaţiilor trupeşti. Castitatea vine însă mult mai devreme decât începutul oricăror relaţii trupeşti dintre soţ şi soţie. Castitatea stă în a vedea în omul pe care îl priveşti frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în el, a vedea chipul lui Dumnezeu, pe care nu este îngăduit să îl întinăm, să-l vedem pe om în frumuseţea aceasta şi să slujim creşterii ei necurmate şi nepătate de nimic. Castitatea stă în a păzi cu înţelepciune integritatea propriului suflet şi a sufletului celuilalt. În acest sens castitatea stă la temelia căsătoriei - nu numai a relaţiilor sufleteşti, ci şi a celor trupeşti, fiindcă ea exclude grosolănia, foamea şi setea de relaţie trupească şi o transformă pe aceasta în unire evlavioasă a doi oameni, când însoţirea trupurilor reprezintă, se poate spune, o încununare a iubirii, a unităţii care trăieşte şi arde în inimile lor şi în viaţa lor.
Castitatea nu numai că este compatibilă cu căsnicia: castitatea reprezintă baza căsătoriei, când doi oameni se pot privi unul pe celălalt şi îşi pot vedea frumuseţea unul altuia ca pe un lucru sfânt, care le-a fost încredinţat şi pe care trebuie nu numai să-l păzească, ci şi să-l ducă la desăvârşirea deplină.

La modul ideal, relațiile dintre soț și soție înseamnă nu lăcomie, nu dorință de a stăpâni, nu exploatare prădalnică, ci vedere evlavioasă, și dăruire de sine, si primirea celuilalt în tine însuți prin dragoste, prin taina contemplativă a dragostei. Acesta este idealul căsătoriei.
Bineînțeles, în lumea căzută acționează în căsnicie și alte forțe. Există lăcomia, însă uneori cei doi sunt uniți de o dragoste care șterge toate hotarele. Ei au devenit de acum una. Când se naște un copil, acesta reprezintă nu rodul prădălniciei, ci rodul dăruirii de sine al unui om față de alt om, a unei  jumătăți față de cealaltă jumătate.
 (Mitropolitul Antonie al Surojului, Cum să întemeiem o familie ortodoxă)