-Interviu cu Pr.Justin- realizat pe 17 febr.2011 de monahia Fotini

Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinţei poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacţie, nici atitudine faţă de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?
Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune. De aceea este aşa de rece şi indiferent la tot ce apare. Această stare de lucru este de altfel şi indusă, programare la care s-a lucrat cu multă sârguinţă, astfel încât să desfiinţeze modelele şi elitele unui popor şi să strice reperele oamenilor. Acum are mai multă credibilitate în faţa omului de rând cel care ştie să ofere mai bine pâine şi circ. Se mai trezeşte câte unul din somnolenţa asta şi, supărat, caută să facă o mică revoluţie. Dar revoluţia asta ţine numai până la Dealul Patriarhiei sau de la Cotroceni şi de acolo se împrăştie, nu mai rămâne nimic din revolta lui; rămâne el singur revoluţionar. Păi ce era o grevă altădată? Înspăimânta tot poporul, prin seriozitatea şi hotărârea protestatarilor. Acum sunt atâtea diversiuni că nu mai ştii pentru cine şi ce protestezi de fapt; acum nu mai ai încredere nici în fratele de lângă tine.
Mă uitam că foarte puţini medici au protestat împotriva regimului inuman sanitar prin care Ministerul Sănătăţii desfiinţează sute de spitale, introducând în schimb cardul de sănătate cu cip electronic…
Este o realitate tristă – intelectualii noștri au fost şi rămân cei mai slabi în atitudine, fricoși, cedează uşor, să îşi menţină posturile. Am observat asta şi în închisoare – mult mai uşor mărturiseau oamenii simpli decât intelectualii; intelectuali erau câţiva, dar omul simplu pătrundea mai repede cu inima realitatea lucrurilor. Intelectualul nu are exerciţiul luptei, al greului, el s-a obișnuit cu un salariu, cu o stare bună materială şi s-a retras astfel din orice acţiune. Ei s-au aliniat partidelor politice în primul rând ca să-şi apere moşiile, averile.
Bine, dar salariile medicilor acum sunt foarte mici…
Ei, medicul acum e ca şi popa. Are el salariul mic, dar are şi salariul mare, pe care îl ia din buzunarele necăjitului, şi se îmbogăţeşte fără să aibă el salariul mare. Medicul nostru de azi nu mai are spiritul sacrificiului. Acum, pentru că au salariile mici, dau bir cu fugiţii în străinătate, unde să câştige mai mult, dar până la urmă şi statele occidentale vor ajunge la starea în care ne aflăm noi, nu va mai dura mult nici la ei, pentru că are grijă socialismul european de realizarea acestui plan. Sistemul a lucrat ca pe ţăran să îl tâmpească, iar pe intelectual să îl compromită. Păi capacitatea ruşilor de inteligenţă este foarte redusă, datorită alcoolului cu care au fost „hrăniţi” de către comunişti. Că dacă îi întrebai unde e Berlinul, îţi spuneau: „aici, după deal”. Copiii de beţivi ajung, sărmanii, majoritatea nişte analfabeţi, reduşi mintal.
Medicul a şi fost un factor prin care Sistemul şi-a realizat şi își realizează în continuare lucrarea satanică de decimare a populației prin vaccinuri şi alte otrăvuri chimicale.
Această calitate de toleranţă a avut-o românul dintotdeauna sau e recent dobândită?
Măi, nici vorbă, nu era românul nostru aşa. Păi Ştefan cel Mare a avut luptători din aceștia? Toleranţa a pătruns prin secolul 18 când a început omul să se degradeze moral, prin influenţa masonilor care au pus ochii pe frumuseţea aceasta a ţării noastre şi care au făcut orice au putut să ne dezmoştenească de bogăția Ortodoxiei. Bunătatea ţăranului a dat greş aici, pentru că nu şi-au dat seama ce înseamnă să vină un străin în ţara ta. Iar tinerii care au încercat să orienteze poporul în perioada asta ’22 – ’44 , să îl pună pe un drum bun, au fost denigraţi, ucişi de marea familie masonică carolingiană (Carol al II-lea). Atât răsăritenii cât şi occidentalii au fost nişte persecutori puternici ai ideii româneşti, ai neamului nostru. Şi azi când aud occidentalii de poporul român, e ca şi cum auzi de un călugăr din Petru Vodă. Se duce un călugăr din Petru Vodă undeva şi îl întreabă de unde este – „Aaaa… de la Petru Vodă”? Îţi întoarce spatele şi pleacă. Poporul este bine prelucrat mai întâi în şcoală, apoi în armată, şedinţe şi conferinţe prin care îţi aplicau o educaţie de aşa manieră încât nu puteai să mai vezi altfel decât ca un membru de partid. Nu crezi în nimic decât în ce îţi spune Partidul. Partidul gândea, Partidul conducea, Partidul era totul în viaţa poporului român.
Acum intelectualii noştri au văzut că e bine să ai o casă frumoasă, să mergi la băi, în staţiuni, în străinătate… şi nu mai au ei timp să ia atitudini de apărarea a neamului şi astfel ajung şi ţăranul şi intelectualul unelte ale „burgheziei”, de pe urma cărora ei trăiesc.
Dar cum poate totuşi un intelectual, care vrea să își depăşească condiţia asta mizeră, să iasă din ea?
Nu poate ieşi decât dacă are o elită intelectuală conducătoare, dar cu aşa paraziţi de conducători paraziți ies şi subalternii, medici sau primari, sau învăţători. Mai ales că nu e uşor să conduci poporul român, pentru că el are o rădăcină ortodoxă şi o sensibilitate aparte; tipicul masoneriei nu se aplică la poporul român cu o cultură şi spiritualitate atât de complexe şi bogate. Ca şi altădată, omul e cumpărat, condus de simţul de slugărnicie. Faţă de alte popoare românul nostru are o figură de amărât, chircit; unde îl vezi – stă cu pălăria în mâna şi cu capul de supus se închină la d-l secretar, la d-l primar, cu plecăciune până la pământ. Dar această slugărnicie s-a imprimat şi în viaţa bisericească. Păi grecul stă cu mâinile la spate şi aşa se uită şi la preşedinte şi la mitropolit, nu se pleacă chiar ca o slugă. A fi slugarnic nu înseamnă că respecţi Biserica. Respecţi Biserica dar cu demnitate, nu înseamnă să devii o râmă să lingi toate cizmele. Când am mers cu câţiva români în Sfântul Munte să ne închinăm la icoane, păi făceam metanii mari la fiecare icoană, cu trei închinăciuni în mijlocul bisericii, apoi sărutam mâna la stareţ, aşa cum se face la noi – se uitau foarte miraţi grecii la noi. Ei se închinau mai degajaţi şi nici vorbă să se ducă la stareţ, să se întoarcă înapoi. Noi suntem aici sub influenţa asta slavonească ce a format un alt soi de om, care ne-a adus la starea asta de deformare cu „smerenia”. Această aşa-zisă smerenie a luat naştere în urma terorii. Pe noi ne caracterizează acum frica şi ateismul. Românul nostru ştie să mai facă doar bancuri. Îmi povestea un cetăţean aici un banc ce circulă prin popor. Cică: „Un anume preşedinte merge să consulte o vrăjitoare. Vrăjitoarea închide ochii şi îi spune:
- Vă văd trecând pe un bulevard foarte mare, într-o maşină decapotabilă şi lumea strigând de bucurie.
Preşedintele zâmbeşte şi o întreabă:
- Deci mulţimea este fericită?
- Da, ca niciodată!
- Şi oamenii aleargă după …maşină?
- Da, aleargă în jurul mașinii, ca nebunii. Poliţiei îi este foarte dificil să facă loc mașinii.
- Sunt şi oameni care poartă drapele?
- Da, drapele şi bannere cu cuvinte de speranţă pentru un viitor mai bun.
- Chiar aşa? Şi oamenii strigă, cântă?
- Da, oamenii strigă fraze de speranță: Oh! De-acum încolo totul va fi mai bine! Poporul este în sărbătoare.
- Şi eu, eu cum reacționez la toate astea?
- Nu pot sa vad! Coşciugul este închis”.
Ei, cam aşa se amăgeşte bietul român, cu un banc, cu o glumă, dar să facă el ceva concret, o faptă eroică – nu.
Şi cei în care mai zvâcneşte încă o viţă de român, o viţă nobilă, cum pot depăşi această frică şi să îi poată mobiliza şi pe ceilalţi?
Nu se poate mobiliza acum nimic, pentru că nu ai ajuns nici măcar până acasă şi ei te-au şi depistat ce lucrezi şi ce vrei să faci tu. Ce era securitatea altădată şi ce este acum, vă daţi seama cu mult mai avansată. Nu are cine să se opună acum partidului, atâta vreme cât copiii celor ce ar avea un cuvânt de spus sunt în Germania, în Franţa, studiază, burse, toate pe seama poporului român…
Cu cardul de sănătate cum e bine să procedăm, că se trezeşte omul cu el la poştă şi trebuie să semneze pentru el?
Nu îl primim deloc. Nu semnaţi pentru el, ci îl trimiteţi prin poştă de unde a venit. Trebuie să fie un act de mărturisire al nostru şi este şi pentru ei o ocazie să vadă că poporul se opune în masă.
Dar de ce credeţi, părinte, că persecuţia asta electronică este mai antihristică decât celelalte persecuţii păgâne, în care te obligau să te închini şi la idoli?
Pentru că şi viclenia vrăjmaşului e mai mare conform cu vremurile în care trăim. El are mii de ani de experienţă şi e normal să îşi desăvârşească metodele de ispitire a lumii. Toate fenomenele care se aplică în istoria omenirii sunt în raport cu gradul de civilizaţie al omului. Observaţi acum la ce nivel de cunoaştere a ajuns ştiinţa, după cum s-a dezvoltat tehnica. Cu cât e mai performantă tehnica oamenilor, cu atât şi persecuţia este mai ascuţită şi mai subtilă. Şi pe oamenii aştia îi vad ca pe nişte slugi ale satanei şi eu aşa şi cred – cei care folosesc tehnica asta în rău, în defavoarea omului, sunt nişte înaintemergători ai lui antihrist.
Nu vedeţi cum au ştiut să protesteze grecii în jur de 15 mii de oameni împotriva actelor cu cip, şi numai pentru faptul că ulterior, oricând ei pot adăuga la acele informaţii din cip şi cifra 666?
Măi, eu am visat acum într-o noapte, după ce am venit de la Sfânta Liturghie, la o jumătate de oră după ce adormisem, şi am avut trei vise la rând chinuitoare cum erau pecetluiţi oamenii de către slujitorii lui antihrist. Îi adunau de pe stradă şi într-un laborator al lor îi pecetluiau forţat cu un cip electronic de mărimea unui sâmbure de prună. Bineînţeles că nu trebuie să dăm crezare viselor. Dar vedeam un lucru foarte interesant – cei care erau câte doi sau mai mulţi la un loc reuşeau să scape să rămână nepecetluiţi, dar cei care erau singuri, erau uşor răpiţi şi pecetluiţi. Şi spun aceasta, nu că sunt eu vizionar – nici vorbă! – cred însă că dacă vom crea o unitate duhovnicească şi ne vom opune împreună, Domnul îşi va face milă cu noi. Pentru că singuri nu vom rezista şi de aceea ei şi urmăresc să ne dezbine unul de altul. Dragostea şi rugăciunea vor avea multă putere şi tehnica lor va deveni neputincioasă, după cum spune şi Domnul în Evanghelie: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”(Mt. 18:20). Ei folosesc acum şi mijloace hipnotice. Nu vedeţi cum tehnica asta îl face pe om să nu mai poată dormi, să nu mai poată judeca, să obosească foarte repede? Această tehnică asupra psihicului uman are efect mai puternic decât alcoolul, e un drog periculos.
Consideraţi că pecetluirea este aproape?
Pecetluirea nu este chiar aproape, dar nici prea departe. Oamenii trăiesc acum într-un confort şi ateism, încât beau, mănâncă şi nu îi mai interesează de îi judecă Dumnezeu sau nu. Ei fac glume şi se amuză – ei, astea sunt poveşti popeşti. Dar nu este aşa. Tot ce s-a scris în Scriptură trebuie să se împlinească negreşit şi sunt evidente toate aceste fenomene premergătoare. Lumea a ajuns la culmea desfrâului şi imoralităţii, încât homosexualii şi criminalii au ajuns modelele societăţii. Eu văd că şi mentalitatea copilului este foarte mult schimbată, pentru că mamele îşi lasă copiii să petreacă foarte mult timp la calculator şi la televizor, care îi transformă pe bieţii copii în nişte monştri. Îmi povestea o mamă aici că băieţelul ei de patru ani, după ce a venit de afară de la joacă, îi spune mamei: Păi, mămică, eu am să iau pe Anişoara. Păi unde auzeai aşa ceva pe vremea mea? Nu se pomenea aşa ceva. Structura sufletească şi organică a copilului nu este pentru această tehnică satanică, că îl distrugi pe el la anii ăştia. Nu vedeţi chipul unui copil curat, sănătos, cu o educaţie creştină – cât de frumos arată şi ce judecată are? Dar ia-l dintr-o familie de desfrânaţi, de răutăcioşi – parcă şi copilul arată ca un monstru. Viaţa tehnică naşte monştri.
Părinte, dar celor care vor fi pecetluiţi forţat li se socoteşte lepădare?
Foarte puţini vor scăpa nepecetluiţi, dar dacă vom fi pecetluiţi cu forţa nu noi vom răspunde, ci ei. Important e să nu cedezi şi să ştii să mori martir. Asta este important.
Şi cum înveţi să mori martir?
Nu te supui la niciun soi de încercare. Dar aici are un rol şi partea spirituală. Cu cât eşti mai pregătit duhovniceşte, şi raţiunea îţi va fi mai puţin atinsă sau degradată, şi vei avea şi puterea de mărturisire. Toată viaţa creştinului trebuie să fie o pregătire pentru a şti să moară martir. Dacă vă uitaţi la copii veţi vedea întipărit pe chipul lor instinctul de a fi asemenea lui Dumnezeu. Întrebam aici un copil mic: ce vrei să te faci tu când vei fi mare? Şi el îmi răspunde: Sfânt vreau să mă fac! Copilul are sădit în el această forţă de a-şi desăvârşi sufletul. De la copii trebuie să învăţăm foarte mult cum să fim, „căci ca unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. „Până nu veţi fi ca aceştia nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” – adică cu sufletul curat, cu curaj şi naturaleţe. Copilul este aşa de nevinovat că pentru el totul este sfânt.
Cum vă explicaţi faptul că noi, pe măsură ce avansăm în cunoaştere, ne îndepărtăm de Dumnezeu, când de fapt cunoaşterea ar trebui să ne apropie?
Asta e valabil pentru cei slabi, care mai mult se afundă în cunoaştere, pentru că nu au smerenie, cercetează cu mândrie. Trebuie să ne temem pururi să nu ne părăsească Dumnezeu şi să nu cădem în mrejele vrăjmaşului. Fără această frică sfântă de Dumnezeu cădem în înşelările minţii noastre. Să ne îngrijim să nu slăbească puterea noastră sufletească şi să nu cădem pradă răului.
Părinte, sunt unele persoane care se îndoiesc de această realitate a cipului, şi consideră că dacă cipul ar fi cu adevărat o problemă aşa gravă de mântuire, Dumnezeu ar lucra prin sfinţii săi şi ar vesti oamenilor exact ce să facă, cu argumente clare şi fără îndoială, că nu lasă Dumnezeu Biserica Lui fără povăţuire.
Eu consider că acesta însuşi e un semn că sfârşitul este aproape, prin faptul că nu mai avem proroci şi apărători sfinţi ai adevărului ortodox. Este o lipsă de povăţuitori, predicatori care să spună poporului de la amvon ce are de făcut. Nu, acum preotul trebuie să predice după cum îi dictează partidul, nu după cum îi spune Duhul. Mai are el habar de Duhul? Păi cum să mai lucreze aşa Dumnezeu, prin astfel de capi stricaţi? Ei dansează şi cu musulmanii şi cu ereticii şi vrem ca Dumnezeu să grăiască prin ei. Dar bietul om cade pradă tuturor minciunilor.
Cum vedeţi această măsură a Uniunii Europene, şi implicit a Guvernului, prin care ni se scot din farmacii plantele şi medicamentele naturiste, pe motiv ca au efecte adverse şi nu există o testare a plantei la nivelul populaţiei, dar în schimb ei introduc o substanţă extrem de toxică, initium, în culturile de cartof, ceapă, roşii şi alte legume, fără niciun fel de testare.
Este o măsură de distrugere a omului cum mai spuneam. Iar românul nostru nu deschide gura, acceptă încă şi ca pe ceva bun, aşa în inconştienţa şi prostia lui. El mănâncă tot ce i se oferă pe piaţă. Dacă ar pune otravă la pliculeţe şi pe aceea ar manca-o. Îmi amintesc în ’44 când au venit ruşii cu porumbul ăsta furajer, aparent mai frumos şi cu nişte grăunţe mai mari. Şi ţăranul nostru a aruncat porumbul moldovenesc, care era dulce şi mult mai sănătos. Şi a venit porumbul acesta furajer rusesc şi a înlocuit tot porumbul nostru, fără să grăiască unul ceva. Ţăranul nostru se uita şi se minuna: A, păi uite, măi, ăsta e porumb adevărat! Dar nu este o problemă asta aşa de mare dacă nu mai găsim plante medicinale în farmacii, că şi aşa numai sănătoase şi medicinale nu erau – că românul nostru ştie să culeagă şi singur de pe la ţară, de pe câmp, muşeţel, pătlagină şi usturoi. E bine să ne învăţăm să nu mai primim otrăvurile lor din medicamente, ci să căutăm să ne tratăm noi singuri, prin ierburile şi rădăcinile pe care le-a lăsat Dumnezeu. Pentru că nu am voie să mă sinucid, bineştiind că multe din medicamentele şi alimentele lor sunt pline de otravă.
În cele din urmă vă urăm şi noi Mulţi ani sănătoşi şi de acum înainte, odată cu împlinirea vârstei de 92 de ani şi dacă ne puteţi spune cum simţiţi acest an al sfinţiei voastre faţă de ceilalţi?
Ei, maică, anii grei pentru mine au trecut. Anii bătrâneţii care mi s-au adăugat, au însemnat durerile şi necazurile acestui popor. Dacă tu nu te gândeşti doar pentru tine, atunci ajungi să te confunzi cu nevoile şi greutăţile aproapelui. Aşa că eu chiar dacă sunt la 92 de ani, trăiesc totodată vârsta celui de lângă mine, fie că sunt 25 de ani, fie că sunt 45 de ani. Şi anii pentru mine nu mai sunt ani… Noi dirijăm timpul în raport cu nevoinţa noastră faţă de Dumnezeu. Sfârşitul lumii este sfârşitul nostru, pentru că păcatele noastre cheamă mai degrabă mânia lui Dumnezeu. Şi cu cât te nevoieşti mai mult pentru celălalt, cu atât eşti mai tânăr.

(preluat de pe www.atitudini.com)

Valeriu Gafencu catre surorile lui, Aiud, 15 Mai 1946

“Tare mult doresc să nu vă gândiţi la căsătoria voastră, absolut deloc. Cu cine mă voi mărita? Cum va fi el? Cine va fi el? Etc. Sunt gânduri inutile, fără sens, deşarte. Aceste preocupări arată că în sufletul vostru încă nu s-a stabilit certitudinea adâncă a adevărului. Să aveţi o singură grijă. Sufletul. Să trăiţi curat, în frica lui Dumnezeu. Să iubiţi pe Hristos, să vă dăruiţi toată fiinţa Lui, printr-o trăire curată, în rugăciune.

În ceea ce priveşte căsătoria: O, să n-aveţi nici o grijă, dar absolut nici o grijă, căci se găsesc atâtea suflete dornice de a întâlni suflete curate de fecioare, pentru a se uni cu ele şi a zidi un cămin creştin fericit.

Dacă voi aţi înţelege acest adevăr pe care vi-l mărturisesc, v-aţi convinge mai târziu, că dragostea de Dumnezeu este Esenţialul, v-aţi convinge de adevărul spus de Mântuitorul : “Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă“.

Indemn!

Sa ne rugam pentru sanatatea Sfintiei Sale, Pr. Arsenie Papacioc. A fost internat în spital in urma cu doua seri, cu probleme urologice. Starea dansului este acum stabila, insa niciodata nu strica o mica rugaciune adresata Lui Dumnezeu pentru aproapele si pentru noi. Doamne ajuta!

De ce ne place atat de mult "Saint Valentines"? Pr.Savatie Bastovoi

Sărbătorile tradiţionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimereşti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit „Saint Valentines”.

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Deşi românii au aflat de existenţa ei de puţină vreme, iar mulţi încă mai învaţă să-i pronunţe denumirea corect, totuşi, ea a devenit foarte populară, stârnind mai multă vervă şi pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul şi Paştele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu tradiţii sărbătoreşti şi folclorice, cum puţine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul şi a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viaţa unui Sfânt arată atâta entuziasm faţă de acest „Saint Valentines”.

Cultul Sfinţilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în faţa unui alt om. Protestanţii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, că dăm oamenilor cinstea cuvenită „unui singur Dumnezeu”. Ateiştii văd în cultul Sfinţilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune şi complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat şi irealizabil. Chiar şi printre ortodocşi există mulţi care încă nu şi-au rezolvat această problemă: cum să se închine în faţa unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Într-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 şi până astăzi, preoţii şi credincioşii ortodocşi (şi romano-catolici) apără cu multă dificultate credinţa în Sfinţi. Mulţi credincioşi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu şi-au putut rezolva acest conflict de conştiinţă: cum aşa, în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până şi cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfinţilor. Şi, când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrăţişează cultul Sfinţilor, cei mai mulţi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a „convertit” în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveşte calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfinţilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul iraţionalităţii dezlănţuite al beţiilor dionisiace înveşmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea, am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudăţenii din viaţa noastră, dar, mai ales, ceea ce este şi mai neplăcut, să ne convingem de existenţa unor realităţi în care, de altfel, nu prea credem.

Deja este o banalitate a spune că nu există oameni necredincioşi, ci există doar religii nesuferite. Altfel, cum unii oameni care nu s-au rugat niciodată la Sfântul Nicolae îl cinstesc sărbătoreşte pe Santa Claus în varianta lui americană? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adună cu flămânzenie în faţa televizoarelor ca să vadă „Ultimele ispite ale lui Hristos” de Scorsese? Da, un astfel de „hristos” se prea poate să fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. Însă varianta Lui bisericească e cam ireală, e chiar depresivă. Îi preferăm pe Afrodita şi Dyonisos.

Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viaţa lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoaştere şi, mai ales, în câmpul preferinţelor şi al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos şi Zarathustra. Însă faptul de a nu recunoaşte existenţa lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar şi numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.

[...] Noi am înţepenit în păcat, în moarte şi în frică. Însă atmosfera sărbătorească pe care am trăit-o în Adam în Rai persistă în subconştientul fiecăruia. Persistă şi tendinţa obsedantă de a face binele cu orice preţ. Nevoia noastră de a face binele e atât de mare, încât, după ce aflăm lucruri eronat înţelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din Rai, ne revoltăm şi vrem să înlocuim „răul” lui Dumnezeu cu „binele” nostru. Ne revoltăm împotriva lui Hristos pentru că l-a lăsat pe Iuda să se spânzure, deşi ştia că aceasta va face, ne revoltăm pentru că l-a dat afară pe săracul care nu avea haină de nuntă. Această atitudine faţă de Dumnezeu este atitudinea Evei după ce a stat de vorbă cu diavolul. Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există şi că Biblia este adevărată, cel puţin poate să se convingă că Biblia este o carte despre dânsul şi că el este Adam întru toate.

Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, ca i-a făcut ca pe nişte robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice că e bun, iar pe de alta îşi maltratează făpturile, nu poate să existe. În om se răscoală condiţia lui de conducător, care este în el dintru început, după chipul lui Dumnezeu.

Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur şi simplu nu credem că El există şi gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sărbătorim „St. Valentines”? Dar „Santa Claus”? Pentru că ei sunt buni, sunt mai „de viaţă”! Dacă s-ar sărbători toţi Sfinţii aşa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar aşa, cu posturile voastre, voi împiedicaţi oamenii să vină la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc să se îndrepte spre oameni, se îndepărtează de la ei? Degrabă n-o să rămână nimeni în Biserică, cel puţin tinerii nu pot să accepte o credinţă neguroasă ca a voastră, o credinţă pentru babe şi moşi impotenţi. De ce nu faceţi şi voi ca indienii şi chinezii, puţină yoga, puţină kama-sutra şi ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!…

Cam aşa arată discursul remixat pe care diavolul l-a şoptit Evei în Rai. De ce eşti proastă, Eva, ai atâta putere, stăpâneşti peste animale şi peste stihii, nu-ţi închipui că ai putea să stăpâneşti şi fără să ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme că, dacă o să mâncaţi din acest pom, o să stăpâniţi şi peste El, de asta nici nu vă lasă. Tu însă nu fi proastă, mănâncă din el, învinge-L pe Acest răufăcător invidios care nu vă lasă să vă bucuraţi cu adevărat de viaţă!

Eva a simţit în sine grandoarea „misiunii” la care a fost chemată. Ea îşi adună forţele şi „îl înfruntă” pe Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că ea a trăit atunci plăcerea monstruoasă pe care o are fiecare când săvârşeşte un păcat mare. Ea a simţit plăcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plăcerea în faţa unui obstacol învins. În această stare, a alergat ea la Adam, pentru a se lăuda cu ce făcuse: „Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere să o faci, dar eu, uite la mine, am făcut-o! Ţii minte acea poruncă pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite că eu am călcat-o şi nu numai că nu am murit, ci am căpătat putere asupra tuturor! Poţi să mănânci şi tu dacă vrei, eu îţi permit”.

Eva a alergat la Adam ca o regină. Ea era convinsă că a devenit mai mare decât Adam, căci îl înfruntase pe însuşi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a şi pedepsit-o supunând-o bărbatului său pentru totdeauna.

Primii oameni au simţit atunci euforia pe care o are fiecare după săvârşirea păcatului, acel mister care insuflă putere şi stăpânire asupra tainelor Dumnezeieşti. Din cauza acestei euforii, omul nu realizează adevărata sa stare, ca un lup care linge în înfierbinţeală o lamă de cuţit înmuiată în sânge, ascunsă în zăpadă. Aşa cum lupul, după ce a lins sângele îngheţat, ajunge la lamă şi, tăindu-şi limba, începe a-şi mânca propriul sânge până moare, aşa şi omul cuprins de fierbinţeala păcatului se omoară singur, bându-şi sângele vieţii celei veşnice pentru totdeauna.

[...] Oamenii au simţit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal şi nobil, mai ales caracterele tari şi energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie conţinut metafizic tuturor sentimentelor şi chiar senzaţiilor mai puternice. Era şi mai firesc să fie aşa într-o lume în care tarabele cu cărţi despre meditaţie şi descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din oraşele sovietice. Unii găsesc că e foarte „tare” să ai bască şi skateboard, alţii se laudă cu brichete. Însă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupaţii rămân în zona minorului chiar şi în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viaţa noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte uşor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea, însă, există ceva de care nimeni nu se poate lipsi, acel ceva este dragostea, care, în mintea tânărului, o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispreţ. Obstacolul cel mai mare însă este morala creştină şi părinţii. Tânărul îndrăgostit se trezeşte dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu şi, pe de alta, de proprii părinţi. El rămâne, ce dureros, fără origini.

Tradiţia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o „prietenă”, ci dobândeşte şi binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă şi cu părinţii şi cu istoria. El nu numai că îşi păstrează ceea ce a avut, ci dobândeşte şi ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.

O astfel de „împăcare” nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galileii, la care Hristos săvârşeşte prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios – mirele, Simon Canaanitul, îşi va lăsa mireasa şi va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în oraşul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.

[...] Cu toate că n-aş vrea să am duşmani printre tânăra generaţie, totuşi voi încerca să expun în câteva cuvinte morala biblică în această privinţă. Nicăieri în Scriptură nu ni se vorbeşte de „îndrăgostiţi” în afara căsătoriei. Această întâmplare firească dintre un tânăr şi o tânără peste tot în Biblie se cataloghează drept desfrânare, adică păcat de moarte, pentru care evreii erau omorâţi cu pietre. Orice relaţie cu o fată presupunea căsătoria.

[...] Nu numai că nu era îngăduită relaţia liberă cu o femeie, ci până şi revenirea la femeia de care te-ai despărţit era oprită. De aceea, orice aventură tinerească era extrem de periculoasă, căci, pe de o parte, asta îl obliga să se căsătorească cu tânăra respectivă (De va amăgi cineva o fată nelogodită şi se va culca cu ea, să o înzestreze şi să o ia de soţie), iar pe de altă parte, Legea nu-i dădea voie să se mai despartă de ea, decât numai dacă îi oferea carte de despărţenie. „Era o lege veche – scrie Ioan Gură de Aur – care nu oprea pe bărbatul care-şi ura femeia să o alunge pentru orice pricină şi să ia alta în locul ei… Dacă legea ar fi silit pe bărbat să ţină în casă pe femeia pe care o urăşte, bărbatul ar fi ucis-o. Aşa de cruzi erau iudeii! Cum aveau să-şi cruţe femeile lor, când nu-şi cruţau proprii lor copii, când omorau pe profeţi, când vărsau sângele ca apa? De aceea, Legea a îngăduit un păcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare”. Cartea de despărţenie îi oprea pe evrei de la dărâmarea familiilor şi de la desfrâul care s-ar fi produs din cauză că bărbaţii şi-ar fi schimbat la nesfârşit femeile între ei. Dar această lege a fost dată iudeilor, după cum spune însuşi Hristos, din pricina învârtoşeniei inimii lor.

Dimpotrivă, o dată cu revărsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înăspreşte criteriile cu privire la păcatul curviei: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu preacurveşti; Eu, însă, vă zic vouă că oricine se uită la o femeie spre a o pofti a şi preacurvit cu ea în inima sa” (Matei 5-27-28).

[...] De aceea, tocmai în Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara căsătoriei sunt prea puţin indicate. Asta nu pentru că Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci toţi suntem „neam viclean şi desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos. Dar, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „este un altfel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inima curată. De aceea, Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, chiar şi după pildele din Pateric, acela să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiţilor, aici, pe pământ, şi sus, în cer.

Şi tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru mulţi) de a ne naşte în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sfântul Valentin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îşi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să şi-o piardă astăzi în numele Sfântului Valentin cu aceeaşi seninătate. Nu trebuie să primim aceste şoapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră!

Tânărul are cel puţin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia creştină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche şi toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viaţa, nu fără o influenţă străină voii sale: „Crucificatul”. Cert este că şi cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedaţi de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, aşa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Să nu ne gândim că dacă vom fi mulţi, Îl vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obţin azi legi în urma mitingurilor din pieţe. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfinţilor şi a credinţei creştine sunt extrem de grave şi credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”.

Dacă iubeşti pe cineva cu adevărat şi vrei să-ţi uneşti viaţa cu el, du-te şi spune-i şi căsătoriţi-vă. Dar cum poţi să vinzi declaraţii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale? Fata pe care o iubeşti nu-ţi este de ajuns premiu şi spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune şi unei pizza? Nu este o mai mare umilinţă decât a-ţi vedea iubitul sau iubita spunând şi altcuiva cuvintele pe care credeai că ţi le spune numai ţie. Sau nu înţelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune şi altcuiva, când nu eşti tu de faţă?

Dar cât de umile sunt acele perechi de „adulţi” care se expun pentru aplauze. Cum poţi să fii femeie la 40 de ani încă necăsătorită? Asta înseamnă sau că ai fost dezmăţată sau sfântă. Şi în primul şi în al doilea caz, mai bine este să nu mai spui la nimeni. Iar dacă ai fost căsătorită, nu ţi-e ruşine de soţul şi de copiii tăi care poate te văd? Unde v-aţi îndrăgostit voi aşa de tare la această vârstă? Amândoi plini de rănile trecutului, de puroiul dezamăgirilor care dor. Aveţi nevoie ca alţii să vă convingă că vă stă bine împreună şi că vă potriviţi, pentru că voi nu vă puteţi rupe din inimă imaginea primei iubiri pe care nu mai aveţi putere să o întoarceţi înapoi. Un bilet pentru doi la discotecă pe care îl veţi câştiga în schimbul ruşinii trăite mă îndoiesc că ar putea lecui rănile voastre.

Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătăţii. Cine nu ştie că declaraţiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge puterea ca să ne scuturăm capetele de ameţeala reclamelor şi am feri puţin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaraţiile de dragoste, am vedea faţa crudă a realităţii. În SUA, 53% dintre femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată şi 33% sunt divorţate sau văduve. Un raport elaborat de Alianţa Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbaţii sub 30 de ani, enoriaşi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanţi sunt extrem de frecvente. În timp ce la televizor se pocnesc baloane şi se aplaudă cea mai ingenioasă declaraţie de dragoste, poliţia semnează cronici de felul: „24.07.2000, satul Mândreşti, judeţul Bălţi. În casa sa, cetăţeanul R., anul naşterii 1957, fiind beat, i-a cauzat o rană de cuţit în regiunea inimii soţiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul nopţii, cetăţeanul P., anul naşterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa soţie, provocându-i o rană mortală. / 02.04.2000, Chişinău, str. Vasile Lupu. În urma unui scandal iscat între soţii G., femeia şi-a lovit soţul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă şi i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăşeni, judeţul Bălţi. Cetăţeana S., a. n. 1952, cu un topor, i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a şi decedat”.

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soţi, ex-soţi şi amanţi. Doar 3% dintre bărbaţii asasinaţi au fost omorâţi de către soţii, foste soţii sau amante. Soţii, foştii soţi, amanţii şi foştii amanţi au săvârşit mai mult de 26% dintre toate violurile şi agresiunile sexuale. În 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbaţi au recunoscut printre aceştia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între soţii ce trăiau separat în comparaţie cu cei divorţaţi şi aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriţi. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuţi mai des decât atunci când erau atacate de către străini.

[...] Şi asta este doar o secvenţă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaraţiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a nopţilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de ţigară pe care le trage o fată după ce o părăseşte iubitul? Cine face o statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă soţul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-şi mai iubesc bărbaţii? Inima omului nu e o jucărică pe care poţi să o înfrumuseţezi cu o fundiţă roşie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu căţeluş de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.

Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poţi să îmbraci această mască de bufon şi să uiţi înălţimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a deşertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vieţii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile şi sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumaţi degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveşte. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înălţător, atât de rar şi atât de scump ca dragostea să-ţi iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane şi discuţii fără haz? Nu credeţi chiar pe oricine face astfel de declaraţii, dacă vreţi să le auziţi măcar o dată în viaţă spuse cu sinceritate.

Nu construiţi palatul prieteniei voastre din cărămizile multe şi strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutaţi pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în mişcare, s-ar putea să vă lase singuri şi să plece, iar dragostea…, dragostea niciodată nu cade.

Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Morala creştină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câţi ulceroşi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-şi producă dureri? Câţi nu beau bere şi nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru maşină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceriştii care muncesc în străinătate şi nu-şi văd familia cu anii pentru nişte bani nenorociţi? De ce dar ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieţi, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?

„Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup”. Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi şi de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste.

S-ar părea că e o contradicţie în doctrina creştină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumoşi şi a lăsat atracţia aceasta atât de puternică între bărbat şi femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, şi, dacă vreţi, pofta a ţinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbaţii şi-ar fi omorât pur şi simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de puţină dragoste între femei şi bărbaţi, încât numai pofta îi poate ţine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu ştia asta.

Există două atracţii diferite, una iraţională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, şi cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ţi ridici talonaşul de câştigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenţa între ele.

Acum, o lume întreagă sărbătoreşte biruinţa poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii şi în locul lui apare animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul feţei. Aceasta vedem în filmele cu măşti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor şi a sânilor şi a tinerilor din care au rămas numai gecile şi pantalonii. A dispărut din viaţa noastră chipul pur şi simplu, faţa celui iubit.


(preluat de pe http://www.orthograffiti.ro)

Marele Fotie a spus „nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui!

Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.

Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, „tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.

Fotie a arătat de mic că va deveni mare. Era un copil – minune, nu era doar deştept; era un geniu. Genii se numesc cei care pot să pătrundă adânc în lucruri şi să rezolve cele mai dificile probleme. Precum Olimpul este cel mai înalt munte, tot aşa genii sunt marile înălţimi ale cugetării. Odată la o sută, două de ani se naşte un geniu. Mari bărbaţi, staturi înalte, precum erau de pildă Homer, Platon, Aristotel, sau – în epoca noastră – Einstein.

Sfântul Fotie nu era doar un geniu; era şi sârguitor. Nu semăna cu acea slugă leneşă din pilda talanţilor, care a luat talantul şi l-a ascuns în pământ. Marele Fotie a cultivat talantul său. Noaptea nu dormea decât puţine ore. Studia. Ce studia? Pe scriitorii antici, iar, mai mult, pe Părinţii Bisericii: Gură de Aur, Vasilie, Grigorie Teologul… Dar mai înainte de toate o carte o ştia pe de rost: Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură. Geniul şi osârdia lui s-au împletit în aşa fel, încât el s-a dovedit unul din cei mai mari bărbaţi ai umanităţii. A studiat gramatica, poezia, retorica, filozofia, chiar şi medicina şi orice altă ştiinţă. Preda în Constantinopol trecând drept un profesor înţelept.

Foarte devreme a fost luat la palatul împăratului şi a ocupat mari funcţii la Curtea lui Teofil; a ajuns protospătar (şeful gărzii imperiale), protoasicrit (secretar general al statului) şi senator (parlamentar).



Deodată, la vârsta de 47 de ani, a devenit patriarh al Constantinopolului, într-o perioadă dificilă a Imperiului Bizantin. Şi-a dorit? Nu şi-a dorit. El iubea cărţile, îi plăcea în cabinetul de studiu. L-au luat de acolo – laic fiind – să-l hirotonească. Când a văzut că se insistă, nu a dormit toată noaptea. Plângea şi spunea: Prefer să mor decât să se întâmple aşa ceva. Nu pentru că dispreţuia demnitatea preoţească, ci pentru că ştia cât de dificil este să ridice cineva această răspundere, mai ales în astfel de timpuri. La urmă însă s-a supus. A fost hirotonit într-o săptămână: monah în prima zi, apoi citeţ, ipodiacon, diacon, preot şi mai pe urmă episcop şi patriarh în ziua Naşterii Domnului, în anul 857. Nu s-a mândrit. Şi-a păzit cugetul în cumpătare. Era smerit. Spune Viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte.

Aşa era Sfântul Fotie, plin de iubire şi de compasiune pentru turma lui. Dar faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană. Avea duşmani. Cine au fost cei care l-au mâncat? Preoţii, episcopii şi călugării. Nu suportau limba lui. Toţi aceştia s-au aliat împotriva lui. Au reuşit şi au atras pe împăraţi de partea lor şi de două ori Sfântul Fotie a fost trimis în exil. Prima oară în 867, sub Vasile Macedoneanul, în Mănăstirea Acoperământului pe ţărmurile tracice ale Bosforului. Şi nu i-au permis să ia cu el pe nimeni. Ceea ce l-a durut cel mai mult a fost faptul că nu l-au lăsat să-şi ia cu el nici cărţile care erau mereu tovarăşii lui. L-au caterisit în 869. În 878 a revenit pentru a doua oară în tronul patriarhal, însă iarăşi l-au detronat în 886, sub Leon cel Înţelept, şi l-au exilat într-o mică insulă lângă Calcedon, în mănăstirea Ieriei. Acolo, în exil, şi-a închis ochii pe 6 februarie 891.

Marele Fotie a spus „nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui. Dacă suntem astăzi ortodocşi, o datorăm Sfântului Fotie. Catolicii nu vor să audă de numele lui; pentru noi, ortodocşii, este apărător al credinţei, precum Marele Atanasie, precum Marcu Evghenicul şi atâţia alţi părinţi.

***
Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim. Un sfânt ascet din zilele noastre a rostit o profeţie: dacă vom continua să trăim cum trăim, va veni ziua în care unii vor fi franci (catolici), alţii protestanţi, unii masoni, alţii marxişti şi atei, unii în diferite alte erezii şi religii… Din nefericire, cei mai mulţi sunt indiferenţi. Dacă se înmulţesc iehoviştii (hiliaştii); pe cine interesează? Îţi spun: De asta să se îngrijească preoţii şi episcopii…

Nu este aşa. Eşti creştin ortodox? Trebuie să te lupţi pentru credinţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu. Suntem datori. Cât s-au nevoit Părinţii pentru credinţa noastră! Să ne facem şi noi astăzi imitatorii lor. Când va apărea la casa voastră vreun eretic şi va bate în uşă, imediat să informaţi Mitropolia. Ereticii şi cei de alte religii câştigă acum privilegii; iar noi, ortodocşii, vom deveni elini de mâna a doua. Aceştia Îl hulesc pe Hristos, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, toate cele sfinte şi nu-i împiedică nimeni. Dacă le spui ceva şi îi speri, imediat te denunţă că i-ai atacat. Patria noastră s-a transformat într-o vie fără gard.

Unde este acum Marele Fotie, unde este Marcu Evghenicul, unde sunt Vasilie şi Gură de Aur, unde sunt mucenicii şi mărturisitorii! Noi, cei puţini, câţi am mai rămas şi mai credem, să ne trezim şi să luptăm pentru credinţa noastră. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. Unul din cei de demult zicea: Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut copac, că nu m-ai făcut animal patruped, ci m-ai făcut om. Şi un altul spunea: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai făcut elin. Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că ne-am născut ortodocşi.

Fie ca Dumnezeu, pentru mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfântului Marcu Evghenicul şi ale Sfântului Fotie, să ne miluiască şi să ne mântuiască. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 7 spre 8.02.1986, vineri spre sâmbătă)

(traducere din elină: monahul Leontie)